parohie


Parohia Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril

Preot Paroh, Sabou Sandu Dinu
Telefon: 0744.56.58.54
E-mail: pr.sandusabou@yahoo.com

Preot II, Orășteanu Florin Ioan
Telefon: 0726.26.46.24
E-mail: florinorasteanu@yahoo.com

Diacon, Pop Radu Ioan
Telefon: 0743.77.70.27
E-mail: radu_pop89@yahoo.com
Site:

Cod Produs: 57 Categorie:

Descriere

Situat în partea de nord-vest a tarii, capitala judetului cu acelasi nume, municipiul Satu Mare este coplesit de o istorie mai mult decât milenara, cu numeroase framântari care de-a lungul timpului s-au cristalizat în valori nepieritoare.
În jurul anului 900 cronicarul Anonymus preciza ca cetatea Satmarului apartinea voievodului Menumorut, care a avut mai multe ciocniri cu trupele maghiare alungate din Occident si asezate în Panonia, ajungându-se la un acord politic cu unul din fiii regelui Arpad, dar dupa o scurta perioada luptele reîncep, dupa 3 zile de asediu cetatea este cucerita, multi dintre aparatori pierzându-si viata, restul fiind dusi în robie.
Din aceasta perioada ni s-au pastrat putine izvoare istoriografice, ocupantii neavând nici un interes sa pomeneasca de vlahii sau românii majoritari pe aceste meleaguri. Totusi, câtiva cronicari straini amintesc de români, astfel, în „Podoaba Istoriilor” geograful persan Gardizi spunea la 1053 ca exista o populatie crestina diferita de cea a slavilor si maghiarilor, apoi doctorul armean Varda Vardopedul în „Geografia” sa spunea ca regii maghiari si-au extins stapânirea peste teritorii locuite de valahi. Între anii 1141-1162, regele Geza II începe colonizarea primelor grupuri de populatie germanica, actiune continuata si de urmasii sai Bela III si Andrei II. În aceasta perioada papa Inocentiu III cerea episcopului latin de la Oradea sa supuna Scaunului apostolic populatia ortodoxa din dieceza sa, populatie care nu putea fi decât româneasca.
În secolul al XIII-lea se intensifica actiunea de catolicizare si de maghiarizare a capeteniilor românesti din Transilvania, iar românilor li se restrâng treptat drepturile de care se bucurau pâna atunci, multi plecând dincolo de munti. Filip Mousket, în „Cronica” sa rimata se referea la teribila invazie tatara din 1241: „A venit veste despre tatari, cu mare bucurie în lumea toata, cum ca regele din tara vlahilor i-a învins la trecatori…”, invazie care a depopulat si sters de pe fata pamântului numeroase sate, mai ales din jurul cetatii Satmarului. Mai stim ca la 1310 românilor li se va interzice comertul cu sare, drept ce li se va da calugarilor augustinieni, care vor fi si scutiti de taxe la Dej si Satu Mare.
Daca românii îi spuneau cetatii „Satu Mare”, colonistii germani asezati pe malul drept al Somesului, au numit-o „Zathmos Nemeti”, la 1332 „Zamar”, apoi „Zamos” derivat din dacicul „Samos”, iar partea locuita de germani, „Nemthi”sau „Zothmar Nemeti”, iar datorita comertului de sare înfloritor, „Salzmarkt” sau Târgul de sare. Datorita diplomei regelui Andrei III care marea mai ales pe seama românilor taxele, multi vor pleca din cetate în Codru, Oas sau Maramures, dar datorita numeroaselor revolte, din 1293 taxele se vor reduce. În 1380 are loc o noua rascoala, dar de abia pe la 1411 românii se vor bucura „…de un trai mai omenesc pentru ca erau ortodocsi ca si noul lor stapân…”(Szirmai) fiind despotul Gheorghe Brancovici, cel care a primit de la regele Sigismund cetatile Satu Mare, Baia Mare si Baia Sprie.
Spre deosebire de administratia ecleziastica catolica, sprijinita de statul maghiar si, drept urmare, mult mai bine organizata, administratia ortodoxa ramâne neclara, instabila si extrem de variabila în timp. Cele dintâi date despre organizarea vietii bisericesti ortodoxe din Satmar sunt din secolul al XlII-lea când documentele ne vorbesc despre existenta unor arhierei locali, episcopi pribegi, episcopi necanonici, „pseudo episcopi”, despre care fac pomenire bulele papilor Inocentiu al III-a (1205) si Grigore al IX-lea (1234) care sfinteau preoti si biserici, raspunzând nevoilor sufletesti ale credinciosilor ortodocsi. Documentele vremii atesta existenta episcopilor lipsiti de resedinte stabile, mutându-se dintr-o manastire în alta, cu o jurisdictie teritoriala extrem de extinsa. Clerul ortodox, tolerat doar de catre regatul apostolic maghiar, se gasea mereu neprotejat în fata pretentiilor nobilimii laice si a clerului catolic, fiind din acest motiv incapabil de a-si crea o ierarhie clara. În lipsa resedintelor episcopale, rolul manastirilor ortodoxe devine unul extrem de important, acestea devenind uneori centre zonale ale administratiei ecleziastice. Cel mai semnificativ exemplu în acest sens este manastirea din Perii Maramuresului.
Datorita puternicului prozelitism catolic încurajat fatis de regii maghiari si stapânii locali, cunoastem foarte putine despre viata bisericeasca a românilor, dar cu siguranta aveau pe lânga ierarhie si biserici mici de lemn în care se rugau, dar nu ni s-a pastrat nici una din acele vremuri, fie datorita numeroaselor razboaie si navaliri, fie a incendiilor sau pur si simplu datorita faptului ca lemnul nu rezista în timp fara o conservare si întretinere speciala.
Începând din secolul al XVI-lea situatia religioasa a satmarenilor se schimba, ideile Reformei lui Luther si Calvin facându-i pe etnicii maghiari sa treaca în masa la luteranism mai întâi, apoi la calvinism, catre sfârsitul secolului ramânând în cetate doar 10 familii catolice, restul convertindu-se, sau au fugit în Ardud sau în satele vecine.
Dupa anul 1661, numerosi comercianti macedo-români si greci fug din Oradea de frica turcilor si se aseaza în cartierul Mintiu si unde, pentru a nu-si pierde privilegiile cu greu câstigate de la autoritatile reticente, accepta sa treaca sub obladuirea Muncaciului de acum greco-catolic. De acum avem mai multe stiri despre comunitatea româneasca din „Protocoalele” orasului care era destul de numeroasa si chiar se bucurau de consideratie din partea autoritatilor, ca dovada fiind existenta în cartea „Conventionale” pastrata în arhiva orasului a unei formule de juramânt pentru slujbasii orasului si în limba româna, numita „formula Juramen Valachorum”. La început aceasta comunitate îsi construieste o biserica de lemn ortodoxa pe locul actualei biserici greco-catolice maghiare „Sf. Nicolae” de lânga Spitalul Vechi, fiind amintit preotul Mihai, urmat apoi de Dimitrie Monasterli, care va fi si initiatorul trecerii la uniatie. Biserica este incendiata în timpul razboaielor curute dintre anii 1703-1711 si ni s-a pierdut lista preotilor slujitori. Pe la 1740 aflam ca românii cer ajutorul autoritatilor pentru a-si construi o noua biserica, intervin numeroase dispute între români si ruteni si chiar vor aparea la un moment dat doua biserici de lemn, una mai mare pentru rutenii care deja se maghiarizasera si una mica pentru românii care cereau Muncaciului un preot român, dar Episcopia tot amâna darea unui raspuns, pâna la urma fiind adus preotul Ivacico Dimitrie, care va sluji la ambele comunitati.
În orasul Satu Mare, în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, a intervenit o situatie deosebita, un fenomen care avea sa duca la transformari ale structurii etnice a populatiei, rutenii au venit în numar mare în oras, astfel încât biserica din Mintiu a devenit neîncapatoare pentru toti credinciosii, apoi românii locuiau în majoritate dincolo de Somes, în partea numita „Satmar”, destul de departe de lacasul de închinaciune. De aceea în 1736 ei fac o cerere episcopiei de Muncaci pentru înfiintarea unei parohii proprii, dar nu primesc nici un raspuns. În 1767 îsi reînnoiesc cererea, aducând de aceasta data înca doua argumente: parohul rutean Ioan Szemák nu stie limba româna si nu-i poate pastori, cu toate ca încaseaza de la ei „beneficiul”, apoi, rutenii au construit lânga biserica de lemn o alta din caramida, cerându-o pe cea veche pentru folosinta lor. Nu ni s-a pastrat raspunsul Muncaciului, cert este ca la 1768 românii se despart de parohia ruteana, facându-si slujbele în biserica veche de lemn, aducându-si preot pe Dimitrie Ivacico care va sluji vreme de 4 ani, fiind urmat probabil tot de preoti ruteni care se maghiarizeaza, încercând sa-i maghiarizeze si pe români, acest fenomen rezultând din cercetarea matricolelor parohiale care pâna la 1777 erau completate în limba româna cu litere chirilice, dupa aceea fiind cu litere latine, dar în limba maghiara. În continuare românii tot încearca sa se desprinda de parohia ruteana, de abia în 1799 reusesc sa primeasca teren pentru scoala si biserica proprie, definitivata la 1803 sub vicarul si parohul Demetrie Beöthy.
Constructia noii biserici va dura 3 ani, credinciosii executând toate lucrarile de carausie gratuit si fiecare familie era planificata pentru mai multe zile de munca benevola. Biserica se va finaliza de construit la 1802, va fi sfintita de preotul Demetrie Beothi, iar dupa finalizarea iconostasului, în 1822 va fi sfintita de episcopul Alexa Pocsi. În decursul a mai bine de un veac si jumatate au slujit mai multi preoti, numele acestora fiind pastrate în arhiva Parohiei:
-Pr. Demetrie Beothi, 1799-1805, slujeste atât pe români cât si pe ruteni, va fi protopop iar mai apoi vicar;
-Pr. Papp Ioan, 1805-1806;
-Pr. Antal Ioan, 1806-1808;
-Pr. Papp Grigorie, 1808-1837; are o activitate lunga si rodnica, în timpul pastoririi sale termina de construit casa parohiala, zugraveste biserica si îi face iconostas, la 1810, ajutat de autoritatile locale termina de construit scoala confesionala, iar în 1827 instaleaza un clopot donat de credincioasa Maria Prunila, vaduva lui Toma Anderco;
-Pr. Gulovici Ioan, 1837-1857; în timpul pastoririi sale parohia trece sub jurisdictia Episcopiei de Gherla, dar fiind de origine rutean maghiarizat, va încerca cu oarecare succes sa-i maghiarizeze si pe români, liturghisind si predicând numai ungureste, fapt ce va nemultumi o parte din enoriasii care trimit episcopului Ioan Alexi numeroase plângeri, acesta numindu-l canonic la Gherla;
-Pr. Petru Bran, 1857-1871; unul dintre cei mai remarcabili oameni de cultura pe care l-a avut orasul nostru a fost, poate primul animator al vietii culturale românesti, caruia noi îi datoram faptul ca vorbim azi limba materna, fiind initiatorul înfiintarii primei catedre de limba româna la gimnaziul catolic regesc. Constient de misiunea grea ce îl astepta, spunea: „Poporenii din Satu Mare, prin înjuria timpurilor trecute îsi pierdusera mai de tot cele mai scumpe tesaure: limba si nationalitatea. Când ajunsei eu aici de paroh, îmi veni cea mai grea tema de rezolvat: sa resuscitez numele de român din decadenta si sa dezleg limba româna din catusele în care o tinea înabusita elementul strain.” Cu toata opozitia autoritatilor dar si a românilor deznationalizati, reuseste sa înfiinteze „Societatea de lectura a elevilor români”, o biblioteca româneasca, organizeaza recitaluri cu creatii patriotice, poarta o bogata corespondenta cu Timotei Cipariu, publica numeroase articole în revistele „Amicul Scoalei”, „Foaie pentru minte, inima si literatura”, „Concordia”, publica si tipareste prima carte în limba româna din Satu Mare si lupta pentru deschiderea unui gimnaziu românesc la Baia Mare sau Seini. Datorita abnegatiei si zelului cu care a luptat pentru, culmea, „românizarea” românilor, si-a atras dusmanii chiar si în biserica în care slujea, în timpul Sf. Liturghii era apostrofat si lovit cu cârjele, astfel încât în cele din urma este suspendat, se îmbolnaveste, sfârsind sarac si parasit de toti într-un azil din Budapesta;
-Pr. Ioane Marcu, 1871-1886; Opera începuta de Petru Bran va fi continuata de o alta mare personalitate, preotul Ioane Marcu, el este initiatorul si organizatorul conferintelor intelectualitatii din comitat în chestiunea limbii si ortografiei române, raspunzând astfel proiectului întocmit de Titu Maiorescu printr-o varianta a ortografiei latinizante;
-Pr. Cozmuta Baziliu, 1888-1895;
-Pr. Pop Ludovic, 1895-1905;
-Pr. Pr. Huban Iuliu, 1905-1915; În timpul pastoririi sale în 1913 parohia trece sub jurisdictia episcopiei de trista amintire de la Hajdudorogh, care avea unic tel maghiarizarea totala a românilor, preotul ajungând datorita „abnegatiei” sale vicar la Târgu Mures;
-Pr. Gonczy Pal, 1915-1919;
-Pr. Constantin Lucaciu, 1919-1920; în timpul pastoririi sale parohia revine la Episcopia Gherlei;
-Pr. Vasile Lucaciu, 1920-1922; marele luptator pentru idealurile nationale, îl va în locui pe fratele sau Constantin si fiind bolnav, va fi ajutat în pastoratie de fiul sau Epaminonda. Mai întâi preot la Eriu-Sâncrai, apoi preot profesor la Liceul din Satu Mare, din 1885 preot la Sisesti, membru al Comitetului National, unul din cei mai de seama memorandisti, este lasat în uitare dupa Unirea de la 1918 atât de autoritatile civile cât si de cele bisericesti, lucru care-i vor amarî teribil în ultimii ani ai vietii.
La începutul secolului al XX-lea românii nu mai încapeau în biserica, punându-se problema zidirii uneia noi si mult mai mari, astfel ca începând din 1913 încep sa se adune fonduri, dar din cauza razboiului dar si a indiferentismului unor intelectuali si afaceristi români, începutul constructiei se tot amâna, iar dupa terminarea razboiului datorita inflatiei care i-a urmat, se pierd aproape în totalitate banii strânsi;
-Pr. Dragos Aurel, protopop, 1923-1940;
-Pr. Nicolae Costin, viitor protopop de Jibou, apoi de Somcuta;
Datorita faptului ca în 1923 parohia numara mai mult de 17.000 de credinciosi, se mai înfiinteaza înca 2 posturi:
Postul II:
-Pr. Dr. Dragos Valentin, 1923-1925;
-Pr. Mihai Dobosi, 1925-1967;
Postul III:
-Pr. Coriolan Podoaba;
-Pr. Patriciu Muresan.
În 1926 se în fiinteaza „Asociatia Româncelor Satmarene”, cu scopul de a strânge fonduri, organizând în acest sens colecte, organizând petreceri si baluri, ba chiar si o loterie, iar din partea statului s-au primind fonduri banesti si o padure. În iunie 1932 se începe darâmarea vechii biserici în care s-a slujit vreme de 133 de ani si se porneste construirea noii catedrale de catre antreprenorul Liteanu , dupa proiectul arhitectului dr. Victor Smighelschi. Datorita deselor întreruperi cauzate de lipsa banilor, lucrarile vor dura pâna în 1937 când de sarbatoarea Sf. Arhangheli a fost târnosita de Alexandru Nicolescu, mitropolitul Blajului, Iuliu Hossu, episcopul Clujului, Ioan Balan, episcopul de Lugoj si Alexandru Rusu, episcopul de Maramures, împreuna cu un mare sobor de preoti. Biserica a costat 8 milioane de lei în banii de atunci, din acestia avocatul Augustin Frentiu a donat suma de 5 milioane, preotul Nicolae Breban din Baia Mare si varul sau Ioan Avram 1 milion de lei. Restul banilor au fost strânsi de Asociatia Femeilor Satmarene, precum si de credinciosii români din oras sau de la tara, astfel este pilduitoare marturia credincioasei vaduve Big Floare din Caraseu care venind pe jos la târg la oras, a vândut presuri tesute la razboi iarna în casa, banii obtinuti donându-i pentru constructie. La fel, actualul prim-curator ing. Gheorghe Barbulescu si curatorul Gheorghe Pintea, de la Parohia noastra, elevi fiind în acele vremuri, au prestat alaturi de parintii lor mai multe zile de munca benevola, precum alte sute de credinciosi, pentru finalizarea constructiei bisericii.
Din 1940 mai apar înca 2 parohii astfel încât sirul slujitorilor la catedrala se continua cu preotii:
Parohia I:
-Pr. Ioan Dragomir, 1940-1948;
Parohia II:
-Pr. Mihai Dobosi;
Parohia III:
-Pr. Romulus Lemeni (Capela cimitir);
Parohia IV:
-Pr. Nicolae Sabau, 1940-1950;
Parohia V:
-Pr. Ioan Balan, 1940-1948;
Perioada de ocupatie horthista a fost extrem de grea pentru românii satmareni, multe familii refugiindu-se în Regat, elevii români erau obligati sa treaca la religiile romano-catolica sau reformata pentru a obtine loc la internate. Din 1948, când autoritatile desfiinteaza Biserica greco-catolica, la Catedrala Sf. Arhangheli vor sluji urmatorii preoti:
-Pr. Romulus Lemeni, 1948-1949;
-Pr. Dr. Gheorghe Coman, 1949-1962;
-Pr. Ioan Stiru, 1962-1974;
-Pr. Viorel Lostun, 1974-2008;
-Pr. Traian Pilca
-Pr. Gheorghe Pop, care va pleca în 1993 la parohia nou-înfiintata de la Podul Golescu.
-Pr. Doru Viorel Lostun, va sluji din 1993 pâna în 1995 când va pleca la parohia nou-înfiintata „Sf. Gheorghe” de pe strada Baritiu, în 1997 se reîntoarce la catedrala pe postul de „preot II”, urmând ca din 1998 sa se înfiinteze la catedrala cea de-a doua parohie, „Sf. Arhangheli Mihail si Gavril”, pr. Doru Viorel Lostun devenind parohul acestei parohii pâna la data de 26 iulie 2014 când a solicitat transferul la Parohia Martine?ti iar în locul lui a fost transferat Pr. Florin Ora?teanu de la Parohia Martine?ti. Odata cu pensionarea Preotului Viorel Lostun de la Parohia „Satu Mare II”, în 2008 are loc o rearondare a sectoarelor si în locul acestei parohii apare Parohia „Sf. Dimitrie”, paroh fiind numit pr. Sandu Sabou.
Înainte de a trece la descrierea unor evenimente care au marcat teribil întreaga istorie a parohiei noastre, fiind poate cea mai frumoasa din oras, merita facuta o succinta descriere a catedralei „Sf. Arhangheli”: constructia este mareata, impresioneaza din punct de vedere arhitectural. Are o împartire planimetrica care tine cont de arhitectura bizantina, fiind de altfel inspirata dupa catedrala ortodoxa „Sf. Sofia” din Constantinopol, Istanbulul de azi. Arhitectura bizantina este combinata în interior cu elemente ale arhitecturii românesti, renuntându-se însa la stilul prea divizat în sens longitudinal ale vechilor biserici românesti din Regat. S-a renuntat fata de proiectul original si la „campanela”de factura italiana plasata în stânga corpului bisericii, care ar fi facut o nota discordanta, dezechilibrând tot-unitarul de factura bizantina. Se pastreaza însa elementele caracteristice Ortodoxiei, împartirea în nartex, pronaos, naos si altar, cu diaconatul si proscomidiarul unite într-un tot organic si unitar, care se grupeaza în jurul cupolei centrale, culminând cu aceasta. Aceasta grupare a elementelor esentiale care se dezvolta unul din altul printr-o iluzie optica, mareste considerabil monumentalitatea si grandiozitatea spatiului inclus între ziduri, aproape ca dintr-o singura privire se poate cuprinde si include totul!
Ca inovatie tehnica, pentru prima data aplicata la dimensiuni mari, dupa cum însusi arhitectul a recunoscut, este sistemul de luminare a cupolei, razele de soare patrunzând prin arcadele largi din tamburul cupolei exterioare, rasfrângându-se pe extradosul cupolei interioare, patrunzând prin golul circular al cupolei propriu-zise, iluminându-o cu o lumina difuza.
Catedrala a ramas nezugravita pâna în 1953, când pictorul Carol Schnell în colaborare cu fratii Bihon si Profeta fac o pictura în tempera, în mare parte decorativa. Scenele pictate sunt urmatoarele: pe cupola este pictat „Pantocratorul”, apoi „Bunavestirea”, „Nasterea”, „Rastignirea” si „Învierea”, în colturile cupolei ce 4 Evanghelisti, iar pe peretii laterali din naos, pe cei 12 Apostoli în medalioane, încadrati de o decoratiune bogata. Pe bolta pronaosului se afla scena „Botezul Domnului”, pe frontispiciul altarului „Mahrama”, iar în altar pe bolta se afla „Sf. Treime si Maica Domnului”. În acelasi an pictura este sfintita de P.S. Valerian Zaharia al Oradiei, apoi în 1974 se instaleaza o noua catapeteasma si un candelabru sculptate în lemn de stejar, comandate la atelierele Patriarhiei din Bucuresti, binecuvântate la sfârsitul aceluiasi an de catre P.S. Vasile Coman al Oradiei. În anul 1993 se încep sub pastorirea pr. Viorel Lostun lucrarile unei monumentale picturi în tempera de catre maestrii bucuresteni Busuioc si Bondoc, finalizata în 1996, când a fost sfintita de catre I.P.S. Teodosie, vicar patriarhal, I.P. Epifanie al Buzaului, I.P. Justinian al Maramuresului si P.S. Justin, înconjurati de un sobor de 40 de preoti. Istoria Catedralei si a credinciosilor ei, atât de zbuciumata înca de la construirea ei, a pornit pe un nou si amar fagas dupa evenimentele in Decembrie 1989.
Înca de la 1 august 1990 Protopopiatul Unit greco-catolic a chemat în judecata Protopopiatul Ortodox Satu Mare pentru a-si întabula dreptul de proprietate asupra Catedralei noastre, construita între anii 1932-1937, dar care trece în 1948 cu preoti si credinciosi în cadrul Bisericii Ortodoxe. Pentru aceasta Protopopiatul Unit emite o adresa prin care cere Tribunalului Satu Mare ca reintabularea sa se faca numai pe baza de hotarâre judecatoreasca, dar completul de judecata respinge de doua ori aceasta pretentie ( Dosar 2228, Sentintele civile 2721 si 2734), invocând Decretul-Lege 126/1990, care stipuleaza ca se va forma o comisie mixta formata din clericii si credinciosii celor doua culte si pe baza unui referendum, se va tine cont de dorinta credinciosilor în fixarea situatiei juridice a lacasurilor de cult disputate. Nemultumit, Protopopiatul Unit face recurs si acesta va fi admis, astfel încât se aproba rectificarea înregistrarilor din Cartea Funciara, desi Protopopiatul Ortodox a trimis mai multe adrese prin care mentiona ca este doar un for tutelar administrativ si ca nu este proprietarul Catedralei „Sfintii Arhangheli”, ci proprietar este Parohia Ortodoxa „Satu Mare II”. Cu toate acestea, sentinta este definitiva, fiind data în sedinta din 1 octombrie 1990 cu Decizia civila 505, iar partea ortodoxa nu este anuntata voit, termenul legal de recurs este depasit, aflându-se de aceasta încalcare grosolana a Legii abia dupa aproape un an, dar si aceasta cu totul întâmplator.
De atunci a fost atacata de nenumarate ori aceasta sentinta si toate argumentele si dovezile aduse nu au fost luate în considerare, în schimb au fost chemari în zeci de actiuni judecatoresti de punere în posesie si de evacuare, dar pe rând toate actiunile au fost respinse de Curtea de Apel Oradea (Sentinta 167 din 21 martie 1994) si Curtea de Apel Suceava, concluzionându-se ca instantele nu sunt competente a solutiona aceste cereri, ci doar Comisia mixta, conform Art.3 a Decretului Lege 126/1990.
În anul 2003, de data aceasta Parohia Ortodoxa „Satu Mare II” si nu Protopopiatul sau Statul român, este din nou chemata la Tribunalul Satu Mare, dar prin Sentinta 113 este din nou respinsa actiunea de revendicare si evacuare a bisericii noastre.
În 6 decembrie 2004 la Curtea de Apel Oradea se judeca din nou apelul facut de Protopopiatul Unit, obligând Parohia Ortodoxa sa lase reclamantei în deplina proprietate Catedrala, dispunând evacuarea acesteia printr-o sentinta definitiva. În urma acestei sentinte s-a cerut printr-o somatie executorului judecatoresc evacuarea lacasului de cult în termen de 5 zile, dar a fost obtinuta o Ordonanta Pre?edin?iala de suspendare a somatiei si totodata s-a facut recurs în termen legal la Curtea Suprema de Casatie si Justitie, apoi au fost initiate mai multe actiuni judiciare de rectificare în Cartea Funciara.
În municipiul Satu Mare, dupa datele ultimului recensamânt exista 54955 credinciosi ortodocsi si 9646 greco-catolici dar din care aproximativ 5000 sunt de limba si etnie maghiara. În ultimii 20 ani greco-catolicii si-au construit 4 biserici si au deschis 3 capele, dar în acelasi timp, fara a avea autorizatie, foloseau parcul central al orasului în fiecare duminica pentru serviciul religios, in predici împro?cându-i pe „fratii” ortodocsi necontenit, acuzându-i de colaborationism cu regimul comunist si propovaduind neîncetat teza iezuita „restitutio in integrum” dar si amenintând ca România nu va intra în Comunitatea Europeana pâna nu le vor fi satisfacute toate cererile.
De-a lungul anilor de mai multe ori am încercat sa legam o punte de dialog si pe cale amiabila sa putem rezolva acest diferendum, împreuna cu autoritatile locale le-am propus un loc central unde sa-si construiasca un nou lacas de cult, promi?ându-le tot ajutorul nostru fratesc, dar nu au vrut sa accepte. Cu tot respectul, dorim sa mentionam ca niciodata nu au fost alungati din biserica noastra, dar fiind putini la numar, ne întrebam de ce preferau sa stea în parc în conditii improprii în loc sa intre în bisericile nou construite care sunt aproape goale. Oare le placea mai mult sa dea interviuri posturilor de televiziune si radio straine unde explicau cu lux de amanunte ca Decretul-Lege 126/1990 este neconstitu?ional si ca ar fi normal ca statul român sa dea o lege care sa le restituie toate proprietatile pe care le-au avut pâna în 1948, eventual sa le fie da?i si credinciosii care se „încapatâneaza” sa nu mai paraseasca Ortodoxia. Noi, credinciosii Catedralei disputate am fost greco-catolici pâna în 1948 si noi am construit-o, iar dupa acest an când am trecut împreuna cu preotii slujitori la Biserica Ortodoxa, noi am între?inut-o si împodobit-o, investind nu numai dragostea noastra ci ?i peste 2.000.000 de lei de-a lungul timpului, fiind una dintre cele mai frumoase biserici din ora?, fiind neîncapatoare pentru cei 2000-3000 de credinciosi care o frecventeaza duminica de duminica.
Dar iata ca în dimineata de 17 februarie inevitabilul s-a produs. În jurul orei 5 dimineata un puternic dispozitiv de jandarmi format din circa 40-50 de persoane a înconjurat Catedrala, a?teptând apari?ia executorului judecatoresc. Acesta a aparut in jurul orei 6.
Îngrijitorul s-a dus sa traga clopotele dupa obicei înainte de începerea Sf. Liturghii, dar a fost… împiedicat sa o faca, fiind ridicat de poli?i?ti si dus sa dea declara?ii, dupa cum am aflat dupa mai bine de o ora dupa ce a fost sechestrat, acuzat fiind ca ar fi vrut sa traga „clopotele într-o dunga”! Executorul, judecatoresc a anuntat cu un ton deosebit de ironic si malitios ca ceea ce trebuia facut cu ani înainte urmeaza acum sa se faca „…în deplina legalitate…” si ca daca nu ne convine ceva, are tot dreptul sa ne evacueze chiar în acel moment din biserica „pentru ca punerea în posesie se poate face si în lipsa partii ortodoxe”. Cu toate încercarile de a-1 face pe executor sa astepte venirea avocatilor nostri, nici nu a dorit sa ne asculte, ba chiar ne-a amenintat din nou ca ne scoate afara, iar mascatii chiar au început sa ne conduca spre iesire, fiind cam prea duri pentru cadrul si locasul în care se pare ca uitasera ce era. Am telefonat la parintele protopop, preotilor colegi si la consilierii nostri bisericesti care s-au adunat la biserica în circa jumatate de ora, dar, surpriza-au fost opriti sa intre si doar într-un târziu, dupa mai multe si repetate interventii ale preotilor au reusit sa patrunda în catedrala. În acest timp, numerosi preoti catolici, multi veniti de la tara împreuna cu credincio?ii lor au fost lasa?i sa circule în voie, iar credincioasele noastre care venisera la Sf. Slujba au fost oprite sa intre, observându-se o vadita atitudine dusmanoasa. Au sosit avocatii nostri care l-au anuntat pe executor ca va fi recuzat, dar acesta ?i-a continuat nestingherit treaba. Culmea ironiei, ?i nu prea credem ca a fost doar o întâmplare, era nevoie pentru recuzare de o stampila ?i o înregistrare oficiala a Judecatoriei, dar chiar atunci când avocatii au ajuns acolo, au fost opriti sa intre de catre politisti, motivând ca este o alarma, cum ca în incinta ar exista o bomba si ca aceasta va fi închisa circa 3 ore. S-a obtinut o hârtie similara de la Curtea de Apel Oradea, dar executorul nu a luat-o în consideratie, spunând ca trebuia sa i-o aratam dimineata, „când a început sa urce treptele Catedralei” si si-a continuat lista cu inventarul obiectelor din Biserica.
Am început sa scoatem din biserica Vasele Sfinte si alte câteva obiecte pe care le-am depozitat in biserica vecina, restul ramânând în Catedrala, obiecte pentru care o perioada au echistat ?i termene judecata pentru a ne putea fi date înapoi. Când am iesit afara, am fost huiduiti si înjurati de câteva zeci de „frati” uniti, care au intrat apoi cu totii in biserica. Mentionam ca executorul dar si politistii au savâr?it mai multe abuzuri, observându-se cu exactitate regizarea, buna colaborare si pregatire facuta din timp, cu lux de amanunte, dar nadajduim ca odata toate aceste flagrante încalcari ale legii îsi vor primi rasplata legala cuvenita.
De?i sâmbata l8 februarie, în cadrul sedintei de la Protopopiat am primit, numeroase promisiuni de sprijin pentru mitingul pe care-1 organizam pentru duminica, prea putini frati preoti s-au tinut de cuvânt, astfel ca la miting s-au strâns circa 15oo de credinciosi, dar si fortele de ordine au fost organizate si mobilizate în mod exemplar, astfel ca nu s-au produs evenimente nefericite.
Cu sprijinul Domnului Prefect si al Consiliului Judetean ni s-a dat voie sa savâr?im sf. Slujbe peste drum de Catedrala, în curte la Vatra Româneasca, unde Armata ne-a montat 6 corturi militare si am improvizat o mica capela unde savârsim zilnic Sf. Slujbe bisericestii. De asemenea, am facut demersurile necesare pentru a ni se aproba un loc pentru construirea viitoarei biserici. Fiind foarte frig, am constatat ca solutia corturilor putea fi doar una temporala, astfel ca tot cu sprijinul bunilor nostri credinciosi am construit din lemn o capela, pe care ulterior am izolat-o, pentru a ne putea desfasura programul liturgic traditional în conditii ceva mai umane.
În toamna anului 2006, am primit o mica suprafata la marginea unui parc vecin cu Muzeul Judetean astfel ca am început sa lucram la documentatia topografica, geologica si de proiectare, având si aprobarea unui ajutor material din partea Guvernului în valoare de 1.500.000 RON, dar din cauza aparitiei Legii Parcurilor, aproape fiind de obtinerea Autorizatiei de constructie, am pierdut acest teren si în consecinta si banii.
Am reluat demersurile obtinerii unui alt teren, cererea noastra fiind cu greu aprobata datorita dificultatii de a se gasi unul propice, dar în cele din urma am primit o suprafata în parcarea vecina Politiei de Frontiera, am obtinut Autorizatia de constructie pe 12 decembrie 2008, precum si aprobarea unui nou ajutor material prin Legea Bugetului pe anul 2008, dar nu s-au putut obtine nici acesti bani, motivându-se la sfârsit de mandat ca nu mai exista. Actualmente am dori sa deschidem santierul de constructie la piciorul podului Golescu, dar datorita dificultatii solului, a conductelor de gaz si curent care costa foarte mult sa le schimbam ( peste 400.000 Ron), ne gândim foarte serios daca nu ar merita sa gasim o varianta mai viabila. Bunul Dumnezeu va hotarî cu siguranta care este calea cea mai buna si solutia cea mai avantajoasa pe care va trebui sa o alegem.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!