Printre așezările vechi din părșile Sătmarului este și această comună numită Mădăras, situată la 12 km sud de municipiul Satu Mare. Atestarea documentară a satului Mădăras se face prin scrieri vechi de peste 700 de ani. În secolul al XIII-lea pe teritoriul actualului sat se afla un mare domeniu cu păduri întinse, propice adăpostirii șoimilor. De aceea, cei care s-au așezat în această regiune au purtat numele de „șoimeni”, numire care stă la baza actualei denumiri a localității (etimologic mădăras, cuvânt de origine maghiară, se traduce prin pasăre). La început, întreaga populație era românească.
Primul document istoric care vorbește despre Mădăras datează din anul 1929, unde se vorbește despre principele Ardealului, Ștefan cel Tânăr, care stăpânea ținutul Sătmarului, la care era anexat și Mădărasul. Cronica din vremea regelui ungar Béla al IV-lea (1235-1270) vorbește și despre localnicii din Șoimeni (adică din Mădăras) și Dorolț. Abia după 200 de ani, localitatea își primește numele actual de Mădăras. Așa a fost botezată așezarea în limba maghiară pentru ca locuitorii „,șoimeni” se îndeletniceau și cu vânătoarea șoimilor prezenți în număr mare în pădurile Mădarasului.
Prin anul 1430 oamenii voievodului Drag Alexandru de la Beltiug au intrat de mai multe ori pe pământurile Sătmarului și le-au anexat lor. Au furat și un „șoim anume crescut pentru curtea regală”, motiv pentru care, după cum spune istoria, „șoimenii”, mădărăsenii au ripostat împotriva acestora. În urma acestui incident se delimitează hotarul dintre voievodatul lui Drag și domeniul Sătmarului, iar în actul de hotărâre se notează: „Drumul dela Terebești la Ardud, șanțul Homorodului și fântâna de lângă drum și stejarii cei mari, acel drum care trece pe lângă comuna valahă Mădăras, să fie hotar între Satu Mare și domeniul Beltiugului”.
Anul 1600, anului marii uniri sub Mihai Viteazul, aduce mari speranțe pentru românii din aceste ținuturi. Marele domnitor a venit până în cetatea Sătmarului stabilindu-și tabăra la Moftin. Dar anul 1601, prin evenimentele de la Câmpia Turzii, moartea lui Mihai, aduce mult rău pentru români. Evenimentele care au urmat au fost dintre cele mai grele.
În perioada anilor 1683-1694, istoria marchează evenimente importante. În anul 1683 – asediul Vienei – turcii trec și prin Mădăras pe care-l jefuiesc fără de milă, răzbunându-se pentru faptele lui Mare Gheorghe. Un Proces Verbal dresat în anul 1673 notează ca nimeni n-a fost prădat dar a fost obligată întreaga comună să dea 175 floreni pentru sultan; Ibrahim Ispaia din Oradea, care ordonă acestea, cere încă 80 pentru el, iar în termen de 10 zile încă 35, amenințând că în cazul neplății la termenul fixat, populatia va fi deportată. Din Mădăras se iau 17 boi cu acest prilej.
Anul 1700 marchează un eveniment foarte trist pentru românii și Biserica lor strămoșească din Transilvania și, implicit, din Mădăras. Este anul în care se începe o puternică acțiune de atragere a românilor la catolicism prin făgăduința unor privilegii și drepturi pentru români. Astfel că, arhiepiscopul de Esztergom, cardinalul Colonici, adresează un manifest către români prin care arată că numai preoții care se vor unii cu catolicii vor căpăta privilegiile și drepturile pe care le aveau clerul catolic. Dacă nu vor accepta unirea se va păstra în continuare configurația etnică și religioasă promovată de împăratul habsburgic (Leopold I a recunoscut în Transilvania drepturi pentru cele 3 națiuni sași, secui și unguri și pentru cele 4 religii catolică, luterană, calvină și unitariană. Românii și propria lor religie era scoasă „în afara legii”, fiind doar „tolerați în propria lor țară și obligați să muncească pe pământurile grofilor, fără să aibă dreptul la educație, proprietate, la ocuparea unor funcții în administrație” etc).
Zile și mai grele încep sub conducerea contelui Alexandru Károly care primește Sătmarul, la care este anexat și Mădărasul, de la Rákoczi Francisc II, care-i numește pe români: „genus miserium hominum”. Românii sunt obligați (sub amenințarea armatei conduse de generalul Bukow, trimis de împărăteasa Maria Tereza să distrugă cu tunul din temelii toate bisericile românilor care nu vor fi de acord cu unirea) să primească religia catolică.
Începând cu anul 1749, sunt aduși aici coloniști de naționalitate „șvabi”. În 1751 – 1754 vin alte familii de coloniști șvabi. Dar rezistența românilor împotriva acțiunii șvabilor este evidențiată prin faptul că în anul 1767 nici un șvab nu mai rămâne la Mădăras. Din acest an se păstrează și un document despre dările pe care le plăteau românii:
-304 floreni anual, dare generală;
– 50 floreni anual pentru cheltuieli publice;
-125 floreni anual impozit mobiliar;
-143 floreni anual impozit de sesiune;
-206 floreni anual alte diferite cheltuieli.
Prin anii 1780 se intensifică din nou colonizarea șvabilor prin aceste regiuni. Românii aveau în acest an un număr de 116 case, iar șvabii colonizati 63 de familii. Între anii 1804 – 1810 mai vin încă 38 de familii și astfel pământul se împarte în mod egal între români și șvabi. După statistica din anul 1825 populația Mădărasului era următoarea:
– 1130 români;
– 225 șvabi;
– 8 unguri.
Se face o nouă aliniere sistematizare a satului. Vatra veche a satului de pe valea Homorodului, se mută împreună cu biserica, la centru satului lângă Valea Sărată și se zidește biserica în 1832.
După datele Episcopiei de Oradea, între anii 1934 – 1937 erau în Mădăras 1684 de români și șvabi, din care învățau în școală:
– 395 români;
– 54 șvabi;
– 2 maghiari.
Școala română de stat avea 5 învățăatori, școala confesională cu limba de predare germana 1 învățător. În anul 1937 s-a construit Căminul Cultural în centrul satului.
Între 1937-1938 se construiește drumul din sat pe o lungime de 4 km, care era foarte slab, numai din pământ, prin cilindrarea lui cu piatră fiind accesibil mașinilor.
Din nou urmează ani de restriște. Dictatul de la Viena, din anul 1940 august 30, prin semnarea „albitrajului germano-italian, smulge României partea de nord a Ardealului, cu o populatie de 2.667.000 locuitori, dintre care majoritatea români, un teritoriu cu o suprafață de 43.492 kmp, parte care se predă Ungariei hortyste. Din nou se impune limba maghiară și în satele locuite numai de români. Mulți români sunt forțați să treaca de la religia greco-catolică și ortodoxă la cea romano-catolică și la reformați, altfel nu erau admiși în servicii și nici cei care nu cunoșteau limba maghiară. Toți copiii care se nasc în perioada dintre 1940-1944 sunt înregistrați la starea civilă atât cu numele cât și cu prenumele traduse în limba maghiară pentru a arăta, prin aceasta, în mod fals „majoritatea maghiarilor în nordul Ardealului”. Unii au protestat, dar zadarnic, au fost bătuți, închiși, trimiși pe front.
Primele date scrise despre Mădăras ca parohie le avem din anul 1780. Mențiunea este făcută de preotul Darabant, care introduce MATRICOLELE în Parohie, scrise cu litere chirilice, pe care le și semnează. O altă notă din anul 1787 amintește despre un clopot donat de către familia Banc. Dar, Parohia Mădăras este cu mult mai veche. Pe văile Homorodului unde este așezat satul cu multă vreme înainte, au mai existat două biserici de lemn, despre care vorbesc oamenii. Dacă o biserică de lemn a avut o durată de cel puțin 100 de ani, atunci nu greșim dacă afirmăm că la sfârșitul secolului al XVI-lea, Parohia Mădăras era bine organizată. Urme de așezari se mai găsesc și acum pe vatra veche și se precizează chiar și locurile unde au fost bisericile, deoarece acolo au fost și cimitirile. Cu trecerea la unire în anul 1700, Parohia a aparținut de Episcopia Muncaciului, până la înființarea Episcopiei greco-catolice de la Gherla la jumătatea secolului al XIX-lea când, o parte din parohiile aparținătoare de Muncaci trec la Gherla iar Mădărasul și alte Parohii trec la Episcopia de Oradea, sub Episcopul Samuil Vulcan.
La începutul secolului al XIX-lea, Parohia avea 1.130 de suflete, deci biserica de lemn ere neîncăpătoare, iar credincioșii se pregătesc pentru construirea unui nou lăcaș de cult care să răspundă nevoilor acestora.
Pr. Ștefan Sabo 1816-1832 este acela care prin cuvânt și exemplul personal reușește să aprindă dragostea pentru un nou lăcaș de cult în inimile tuturor. Astfel că reușește cu credincioșii săi să ridice actualul lăcaș de cult, de toată frumusețea în acea vreme, cum nu mai era pe atunci în jur. Documentele vechi fac referire că deși credincioșii făceau doua zile de clacă pe săptămână la boier, ei au făcut încă o zi și pentru biserică, rămânându-le doar trei pentru ei.
Lăcașul s-a sfințit la 8 septembrie 1832 primind hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Biserica este din cărămidă cu fundație de piatră și este așezată în mijlocul satului. Acoperișul este din tablă doar din 1912, când i s-a făcut reparația. Este în bună stare și este întăbulată pe numele Bisericii Ortodoxe Române. Lungimea bisericii este de 30 m., lățimea de 12 m., iar înălțimea de 7.50 m. Are două uși și opt ferestre.
Plafonul este din scândură, iar până la pictarea bisericii din anul 1998 pictura conținea trei scene. Aceste scene reprezentau Sfânta Treime, Buna Vestire și Nașterea Domnului. Ele au fost pictate în anul 1937 și refăcute în anul 1960 de către pictorul Toth din Satu Mare și Gluciuc din Ardud.
Turnul are o înălțime de 40 de m este zidit din cărămidă și este acoperit cu tablă. În turn sunt trei clopote, cel mai mare de 800 kg. A fost returnat la București cu prilejul comemorării a 20 de ani de păstorire a P.F. Patriarh JUSTINIAN Marina și al 17 de episcopat al Epicopului VALERIAN Zaharia al Oradiei. Clopotul mijlociu are 400 de kg. și datează de la anul 1787 donat de către familia Banc. Clopotul mic este turnat în anul 1900 de către credincioșii parohiei.
Biserica posedă câteva obiecte bisericești vechi, prețioase datorită vechimii lor: potir, disc, steluță, linguriță, două sfeșnice. De asemenea are și cărți de cult începând cu anii 1768 (multe în limba chirilică).
Dintre slujitorii bisericii ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” documentele îi amintesc pe următorii (fără îndoială că numărul lor este mult mai numeros):
Pr. DARABANT 1776-1787;
Pr. MIHAIL BANC 1787-1790;
Pr. IOAN BANC 1790-1796;
Pr. IOAN CHIȘ 1796-1805;
Pr. IOAN LITE 1805-;
Pr. DIMITRIE CARDOȘ 1805-1813;
Pr. ȘTEFAN CARDOȘ 1813-1816;
Pr. ȘTEFAN SABĂU 1816-1832;
Pr. IOAN ȚINCA 1832-1850;
Pr. IOAN BOGDAN 1851-1857;
Pr. IOAN SEREMI 1857-1891;
Pr. LUDOVIC MARCUS 1891-1916;
Pr. ROMULUS BUZILĂ 1916-1931;
Pr. VASILE POP 1931-1943;
Pr. NICOLAE EMBER 1943-1952;
Pr. CORNEL BĂLAN 1953-1967;
Pr. IOAN PÂRVU 1967-1971;
Pr. GAVRIL SUSAN 1971-2006;
Pr. BOGDAN RAREȘ FĂRCAȘ 2006 – pâna azi.
În anul 1971 este numit paroh al Mădărasului Pr. Susan Gavril, preot care a slujit, cu multe realizări, vreme de 35 de ani. Lui i se datorează construirea actualei case parohiale (cu 2 nivele) și a dependințelor, dar și renovările interioare și exterioare ale bisericii. De asemenea actuala pictură a bisericii este rod al păstoririi sale rodnice, păstorire dedublată de efortul colectiv al credincioșilor și al Consiliilor Parohiale.
În urma decesului preotului Gavriil Susan, parohia a fost declarată vacantă. A urmat o perioadă zbuciumată pentru biserica Mădăras datorită faptului că o bună parte din credincioșii Mădărasului au dorit sfințirea și numirea ca paroh al Mădărasului a tânărului Florin Silaghi, tânăr care a slujit o perioadă de timp ca ajutor de cântăreț. Această soluție n-a fost acceptată de Episcopia Ortodoxă, tânărul teolog nefiind hirotonit și neavând o vârstă care să îi confere dreptul de a participa la concurs pentru ocuparea parohiei.
A urmat o perioadă de concurs pentru ocuparea parohiei, mai mulți preoți participând la acest concurs. În urma acestuia a fost numit ca și preot paroh Sandu Sabou, care până la acea vreme a fost păstor al Sânmiclăușului. Ca urmare a acestei decizii și a nemulțumirii poporului, a izbucnit un conflict la Mădăras, preotul nefiind primit în biserică pentru a fi instalat. Trebuie menționat faptul că acest conflict a fost alimentat, în buna parte, și de articolele apărute în ziarul local Informația Zilei. O soluție dorită de popor a fost numirea ca preot paroh a Pr. Emil Satmari, slujitor în Iojib, dar acesta, în cele din urma, a declinat hotărârea de a prelua păstorirea Mădărasului.
În perioada în care parohia a fost vacantă (aproximativ 6 luni) slujirea liturgică a fost suplinită prin diferiți preoți printre care amintim: Pr. Florin Orasteanu, secretar al Protopopiatului Satu Mare; Pr. Gabriel Groza, inspector școlar de Religie; Pr. Octavian Mirișan, preot misionar; Pr. Petrică Donca, preot misionar; Pr. Bogdan Fărcaș, preot misionar.
În cele din urma, pentru a pune capăt incertitudinii, poporul – prin vocea Consiliului Parohial – au adresat PS Sale IUSTIN Hodea Sigheteanul, Arhiereul Vicar al Maramureșului și Sătmarului, cererea de a fi numit ca preot paroh al Mădărasului a Pr. Misionar Bogdan Fărcaș.
Așadar, ca urmare a deciziei PS Sale IUSTINIAN Chira al Maramuresului și Sătmarului, începând din luna iunie 2006 este numit ca preot paroh al Parohiei Ortodoxe Române Mădăras preotul Bogdan Fărcaș, acesta fiind instalat în ziua de 28 mai 2006 în cadrul Sfintei Liturghii de catre Pr. Jicărean Virgil, consilier cultural al Eparhiei Maramureșului și Sătmarului.
Perioada recentă a adus câteva împliniri ce trebuiesc consemnate. Sfânta Biserică a fost dotată cu cele necesare slujirii, fiind achiziționate 2 chivote pentru păstrarea Sfintelor Taine, o cristelniță, 3 seturi sfinte vase, 9 candele așezate la sfintele icoane, icoane pictate în manieră bizantină, acoperăminte pentru sfânta masă. De asemenea, biserica a fost continu înfrumusețată și restaurată: s-a reorganizat sfântul altar și s-a rezidit Sfânta Masă; s-au înlocuit policandrele bisericii; s-a introdus încălzirea centrală; s-a introdus sonorizarea; s-a înlocuit integral instalația electrică; s-a achiziționat un set de covoare și traverse cu design specific bisericesc; s-au înlocuit ușile de acces și ferestrele; gardul împrejmuitor a fost restaurat; s-a construit o cruce zidită la intrarea în cimitir și s-au achiziționat 2 troițe sculptate în lemn de stejar; s-a restaurat integral mormântul eroilor din cimitirul parohial, troița fiind sfințită de PC Preot Ioan Socolan, protopopul Sătmarului însoțit de PC preoți, membrii ai Coralei Protopopiatului, la data de 1 decembrie 2018 (cu ocazia sărbătoririi Centenarului României).
Casa parohială a fost, de asemenea supusă unor ample lucrări de estetizare și utilare: a fost înlocuit acoperișul, s-a izolat exterior și s-a tencuit și decorat clădirea, s-au introdus succesiv utilitățile (apă, gaz, canalizare), s-a introdus încălzirea centrală.
În perioada 2008-2010, prin efortul financiar al membrilor de enorie și cu sprijinul Consiliului Local al Orașului Ardud, s-au desfășurat lucrările de construcție a capelei mortuare din cimitirul parohial, efort încununat în ziua de 27 iunie 2010 prin slujba de binecuvântare săvârșită de PreaSfințitul Episcop Iustin al Maramureșului și Sătmarului, înconjurat de un frumos sobor de preoți, în frunte cu PC preot Ioan Socolan, protopopul Sătmarului. Tot cu acest prilej, s-a realizat și sfințirea clopotului achiziționat și instalat în proximitatea capelei de cimitir.
Demne de consemnat sunt și activitățile educative și culturale desfășurate. Amintim întrunirea, la data de 7 mai 2015, în cadrul Parohiei a Coralei Preoțești ,,Arhanghelii” a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului cu scopul unei ample repetiții prilejuite de vizitarea Parlamentului European de la Bruxelles. De asemenea, la data de 17 august 2015 la Biserica din Mădăras a avut loc întrunirea tuturor preoților din cadrul Protopopiatului Satu Mare, în ședința administrativ-gospodărească. Se constată o amplă activitate catehetică și culturală: în cadrul Parohiei funcționează sub coordonarea preotului paroh, Bogdan Fărcaș , Cercul Iconografic „Pantanassa” în cadrul căruia copiii parohiei sunt deprinși cu pictarea icoanelor pe sticlă în manieră tradițional românească-naivă; anual au loc activitățile catehetice ale Școlii de Vară „Sfântul Ioan Iacob Românul”, activități ce adună în jurul bisericii 40-50 copii; în anul 2019 s-a demarat, în colaborare cu Parohia Ortodoxă Sătmărel și Parohia Ortodoxă Tătărești, Proiectul Catehetic „Ortopraxia în spațiul parohial sau fapta cea bună izvorâtă din credința cea dreaptă”, proiect ce s-a bucurat de o aleasă apreciere în rândul credincioșilor.
