Descriere

CAPITOLUL I

ISTORICUL CATEDRALEI „ADORMIREA MAICII DOMNULUI” – PRIMA BISERICĂ ORTODOXĂ ROMÂNEASCĂ CONSTRUITĂ ÎN ORAȘUL SATU MARE

 

                        …lăcaș de închinare, de școală înaltă,

de Ateneu și Academie Națională…

 

a. Istoricul bisericii parohiale

 

A fi ziditorul unui „templu Sfânt întru Domnul”, constituie cu siguranță un act măreț ce deschide calea comuniunii om-Divinitate, Casa Domnului devenind lăcașul în care omul este așteptat și primit de Dumnezeu, spațiul sacru în care pășim cu umilință și speranță, cu bucurie sau tristețe, cu dorința de a-l simți pe Dumnezeu mai aproape de noi, înălțându-ne prin rugăciune spre Divinitate, rugăciunea ce ne deschide calea spre transcendent și veșnicie, „calea prin care omul-persoană stă de vorbă cu Dumnezeu persoană”[1].

Acest spațiu sacru – BISERICA – în viața comunităților românești a avut întotdeauna un rol complex și esențial, atât ca instituție ecleziastică, dar mai ales ca lăcaș de închinăciune și nădejde, poporul român identificându-se în fibra sa națională cu valorile Bisericii, prin care și-a păstrat „în contra tuturor tendințelor de cotropire limba, legea și conștiința sa etnică”[2]. Casa Domnului, casa omului „ne-a fost scăparea și scutul, Biserica ne-a mântuit și susținut. Când din toate laturile am fost strânși cu ușa, când era să cădem sub greutățile loviturilor dușmănoase, când eram slăbiți și descurajați Biserica ne-a întărit, Biserica ne-a mângâiat, în Biserică ne-am recules și am dus mai departe lupta pentru a ne crea un viitor meritat, binecuvântat”[3].

În regiunile noastre sătmărene, lupta seculară „pentru afirmarea națională se identifică, mai mult ca oriunde, cu lupta pentru apărarea Bisericii strămoșești”, ce a deținut rolul nobil și istoric de „consolidare a unității nu numai etnice, ci și spirituale a Neamului”[4], românii înțelegând că „nu se poate păstra unitatea Neamului, puterea lui, fără aluatul credinței plămădit la umbra Bisericii”.[5]

Istoria a demonstrat că „veghea neamului” a fost „popa satului”. Preoții români „prin pregătirea lor și prin sânge au fost destinați să conducă turma credincioasă peste orice obstacol și cu credință-n Dumnezeu. În jurul bisericilor se desfășoară viața noastră și ființa de cetățean. Orice treabă are țăranul, o discută cu popa… De aceea au rămas la mărginime până-n Tisa și Gyula ca pietre de granit, cetățui de rezistență. Popa cu iclejia și neamul cu conștiința, s-au găsit alături de țăranul părtaș al tuturor bucuriilor și necazurilor de care s-au izbit. Prin ele a supraviețuit și s-a consolidat pe zi ce trece conștiința noastră de români!”[6].

Marele istoric Nicolae Iorga evidenția valențele legilor creștine și valorile Bisericii, afirmând: „de la dânsa ne-am luat îndreptare și în cărțile ei sfinte am trăit”[7]. De asemenea, putem afirma cu certitudine faptul că Biserica a avut de-a lungul istoriei neamului românesc inclusiv menirea unei „redute” în bătăliile seculare pentru câștigarea drepturilor naționale și politice, „preoți cu crucea-n frunte” făcându-și din sutană scut, deseori însoțindu-i și îmbărbătându-i, în luptele purtate, pe ostașii români jertfiți pentru libertatea și unitatea națională a poporului român.

Tot unui preot militar i se datorează inițiativa zidirii Catedralei „Adormirea Maicii Domnului”, prima biserică ortodoxă din orașul Satu Mare, construită după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Instaurarea administrației românești în județul și orașul Satu Mare, eliberate de Armata română la 19 aprilie 1919, după 5 luni de la proclamarea Marii Uniri, a generat un amplu și complex proces de unificare statală, dar și de afirmare a identității naționale, noile autorități românești punând un accent deosebit pe dezvoltarea plurivalentă a județului, economică, industrială, sanitară, culturală și educațională, inclusiv pe introducerea învățământului în limba română, pe dezvoltarea și promovarea valorilor culturale și identitare românești.

Imediat după ce administrația românească a fost instaurată, ca o confirmare a apartenenței regiunii de graniță la România Mare, Familia Regală a României, M. S. Regele Ferdinand I și M.S. Regina Maria au efectuat o vizită la Carei, în 25 mai 1919, pe atunci reședința județului Satu Mare. Epoca interbelică a însemnat pentru județul și orașul Satu Mare (devenit reședință de județ în anul 1926), o perioadă de puternică dezvoltare economică, socială, culturală și spirituală. De pildă, în anul 1937 s-a înființat aeroportul Satu Mare, iar în 1939, funcționau în oraș 2392 de firme comerciale, întreprinderi (uzina „Unio” devenind a treia pe țară în privința construcției vagoanelor) și aproximativ 30 de bănci^[8]. Principalele străzi din oraș au fost pavate și asfaltate, s-au creat 3 mari parcuri, a început construcția stadionului Olimpia (1936), s-a construit o arenă de tenis, două ștranduri și s-a dat în folosință spitalul municipal.

Viața culturală a cunoscut o înflorire semnificativă, iar cultura și învățământul românesc s-au dezvoltat fără precedent. Astfel, a apărut primul ziar laic în limba română, Ziarul „Satu Mare” (24 septembrie 1919); în 5 octombrie se deschide Liceul „Mihai Eminescu”, cu predare în limba română (fostul „Gimnaziu Regesc Catolic”); se construiesc sute de școli, atât în mediul urban, cât și în cel rural. În anul 1920, a fost organizat Conservatorul orășenesc, devenit apoi Reuniunea de cântări și muzică „Vasile Lucaciu”, iar în 1922, se înființează Societatea Filarmonică, în întreg județul Satu Mare activând numeroase asociații culturale românești. La 1 Decembrie 1925, se vernisează la Satu Mare prima expoziție de etnografie românească, iar în 1926, se înființează Muzeul Etnografic.

Tot în perioada interbelică, o atenție importantă a fost acordată ridicării edificiilor de cult, cu precădere în zonele „deznaționalizate”^[9], fiind construite multe biserici și case parohiale, cu scopul de „a da un cadru de viețuire demn preotului român”^[10]. Patrimoniul bisericilor s-a îmbogățit, parohiile românești primind „completări de păduri și alte avantaje, grație cărora s-au putut ridica construcții monumentale, a căror prezentare artistică, pe drept, poate să prevaleze prestigiul bisericilor naționale, față de cele minoritare”^[11].

Statul român și autoritățile românești au sprijinit substanțial construcția de noi biserici sau lucrările de reparații la cele existente, fie prin terenurile oferite cu titlu gratuit, fie prin sume considerabile. În județul Satu Mare, după instaurarea administrației românești, în doar 15 ani au fost construite 10 biserici noi, 15 se aflau în lucrări de construcție (în anul 1937), iar 40 au fost renovate. Doar pentru construirea Catedralei greco-catolice „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Satu Mare, statul român a alocat suma considerabilă de 10 milioane de lei[12].

În orașul Satu Mare a fost construită prima biserică ortodoxă românească, Catedrala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în vecinătate Biserica Greco-catolică, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” (1932-1937).

Zidirea primei biserici ortodoxe românești din orașul Satu Mare, Catedrala ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, are o legătură intrinsecă cu Armata română care, după anul 1919, a contribuit substanțial la reorganizarea ortodoxiei sătmărene. Primul preot ortodox în orașul Satu Mare a fost preotul militar Meletie Răuțu (în unele documente grafia numelui său este de Răutu, Răuțiu, Melentie ș.a.), cel care a înființat prima Parohie ortodoxă din Satu Mare, devenind și primul protopop ortodox. Născut în județul Botoșani, teolog, publicist și om de cultură, în timpul participării României la Primul Război Mondial, a fost mobilizat ca preot militar al Brigăzii 3 Roșiori, fiind decorat cu Ordinul „Coroana României”, „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918” și Medalia „Răsplata Muncii clasa I pentru biserică”.

Pe timpul participării Brigăzii 3 Roșiori la acțiunile militare postbelice, în aprilie 1919, preotul Meletie Răuțu ajunge la Satu Mare, participă, apoi, alături de Armata română la eliberarea Budapestei de sub regimul comunist instaurat de Béla Kun, revenind la Satu Mare în 4. XII. 1919, unde săvârșea servicii religioase în cadrul unității militare, fiind solicitat și de unii credincioși pentru diferite servicii particulare[13], oferind asistență spirituală credincioșilor ortodocși din administrația civilă și militară[14].

Dacă la sosirea sa în Satu Mare numărul ortodocșilor era de doar 3 (trei), așa cum declara pr. Meletie în Istoricul Parohiei[15], după angajarea funcționarilor români în instituțiile statului, pentru instaurarea și consolidarea administrației românești, numărul ortodocșilor în județul și orașul Satu Mare a crescut treptat. Astfel, în anul 1925, în orașul Satu Mare trăiau 1740 ortodocși, 12.130 greco-catolici, 14.949 romano-catolici, 18.969 evrei, 17.470 mozaici, alții 24. Deci, un total de 65.282 locuitori[16]. În anul 1930, erau 51.363 locuitori, din care 1767 ortodocși, 15.912 greco-catolici, 7.919 romano-catolici, 13.983 reformați, 229 luterani și 11.553 mozaici[17]. La nivelul județului Satu Mare, dar și al județelor limitrofe, Sălaj și Maramureș, românii ortodocși reprezentau un procent de doar 4% din totalul populației[18], dar la nivel național procentul ortodocșilor era majoritar.

Deși numărul ortodocșilor era mic, strădaniile preotului Meletie Răuțu au dat curând rezultate, astfel că, la data de 25 noiembrie 1920, obține aprobarea pentru înființarea primei Parohii ortodoxe din orașul Satu Mare, primind sigiliul bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Din Istoricul întocmit de preotul Meletie Răuțu aflăm că prima denumire a fost de Parohia Ortodoxă-Română Creștină din Satu Mare[19], dar și în corespondența și actele parohiale din anii 1920-1922 apare numele de Prima Parohie Creștină ortodoxă din Satu Mare[20], spre exemplu scrisoarea cu nr. 117 a Epitropiei Așezămintelor Brâncovenești, din data de 28.II.1922, în care se specifica faptul că vor ajuta Parohia după ce se va construi biserica, cu odoare bisericești, icoane ș.a.

 

Inițial, parohul Meletie Răuțu a slujit într-o mică capelă instalată provizoriu într-una din sălile Școlii de Meserii, apoi mutată, în anul 1921, la Școala Profesională de fete (str. Ștefan cel Mare nr. 5). Capela (paraclisul) se mută iar, în 1929, într-o sală din clădirea Inspectoratului CFR (Palatul CFR). Această capelă era înzestrată sumar, era pictată în stil ortodox de către pictorul Petre Troteanu și avea circa 2000 de credincioși (funcționari publici, salariați ai statului, ofițeri, subofițeri, militari, cadre didactice, medici, polițiști, vameși, magistrați etc.). Cu trecerea timpului, capela a devenit neîncăpătoare, numărul credincioșilor ortodocși a crescut, aceștia dorindu-și o „biserică impunătoare, încăpătoare și demnă de credința ortodoxă strămoșească, mai ales în aceste laturi mărginașe ale scumpei noastre Patrii, copleșită de străini și înstrăinați”^[21].

 

 

Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, pr. Meletie Răuțu,

Istoricul înființării Parohiei Ortodoxă-Română Creștină din Satu Mare

Reprezentanții comunității ortodoxe sătmărene încep demersurile necesare demarării lucrărilor de construcție încă din anul 1922, când, în cadrul ședinței Consiliului Parohial, din data de 28 iunie, hotărăsc să apeleze la sprijinul personalităților sătmărene care își puteau aduce contribuția la ridicarea bisericii. Preotul militar, protopopul Meletie Răuțu, a depus numeroase eforturi, între anii 1922-1937 pentru construirea bisericii, sprijinit fiind prin strădania și contribuția bunilor și inimoșilor ei credincioși, în frunte cu preoții slujitori, epitropii și consilierii parohiali, precum și cu sprijinul Armatei române, în special a soldaților și ofițerilor din Brigada a III-a Roșiori, cantonată în orașul Satu Mare[22].

 

În acest sens, este trimisă o scrisoare avocatului Cezar Pascu, deputat în Parlamentul României, cerându-i-se „să binevoiască a lucra, a interveni și a ne reprezenta la toate instituțiile de Stat și Particulare, pentru a obține tot ce este necesar și de trebuință pentru mica noastră închegare creștinească ortodoxă din laturile Sătmarului”^[23].

Ortodocșii sătmăreni îi solicitau deputatului Cezar Pascu să fie sprijiniți „în greaua luptă ce o duc pentru procurarea mijloacelor materiale necesare la clădirea unei biserici, cu îndoită menire creștinească și românească națională. Avem nevoie absolută de o Biserică în care să ne cultivăm nu numai sentimentul religios, dar și o limbă curat românească. Fericit acel român care ne întinde o mână de ajutor folositoare nu nouă pribegilor trecători, ci întregului neam românesc, căci o biserică impunătoare în Satu Mare este menită a întruni în sine toate însușirile unui focar de cultură curat românească și va fi sortită a avea un multiplu rol: de lăcaș de închinare, de școală înaltă, de Ateneu și Academie Națională, cultivatoare a tot ceea ce este ortodox în creștinism și a tot ceea ce este ortodox în românism, în simțire și în graiul întregului neam românesc”^[24].

Dorința ortodocșilor sătmăreni, de a avea o catedrală, era exprimată și în procesul verbal din data de 25 octombrie 1922, în care se specifica faptul că „românii ortodocși din Satu Mare doresc un plan de Biserică în care nota arhitectonică să fie curat bizantină și care predomină în Țara Noastră. Dorim o biserică cu un plan simplu și cu multă soliditate a construcției, în toate amănuntele. Cupola să fie ca a Mitropoliei din Sibiu, turlele ca ale Mitropoliei din Iași, acoperișul ca al Curții de Argeș, exteriorul în genul bisericii <<Sfântul Dumitru>> din Craiova… un model care să se impună în aceste locuri din nord-vestul Țării Noastre”^[25]. Dacă privim azi biserica, observăm că ea nu întrunește toate aceste elemente arhitecturale, adunate mai mult simbolic de pe întreg cuprinsul României Mari, tocmai ca o exprimare a sentimentului unității naționale atât de mult dorite!

Tot în procesul verbal din data de 25 octombrie 1922, întocmit de Consiliul Parohial (alcătuit de-a lungul anilor din intelectuali și șefi de instituții, amintindu-i aici pe col. Simion Coman, prefectul județului; generalul C. Papadopol, avocatul Ilie Cocea, Gavril Păușan, „prefectul poliției”, Ioan Ursu, fost viceprimar, Mircea Sorescu, directorul spitalului, doctorul Ștefan Persic, cel ce a înființat la Satu Mare prima Clinică de medicină veterinară din România, tatăl viitorului actor Florin Piersic, Emil Tișcă, cel ce a fost și prim-epitrop al bisericii, unul din cei mai mari donatori și susținători ai construirii Catedralei), se preciza că biserica trebuie să aibă un soclu de un metru, să fie prevăzută cu calorifere, dar mai ales să fie „o biserică care să se impună în aceste locuri din Nord-Vestul Țării noastre”^[26]. Urma apoi o „descriere plastică” a noii construcții: „un om cu scheletul drept și fruntea înaltă va fi preferat unui om gras și ghebos”^[27].

Desigur, suma necesară construcției unei biserici impozante era foarte mare. În anul 1923, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a dat dispoziția de a fi „înscrisă în bugetul Ministerului de Culte suma de un milion lei pentru biserica ortodoxă din Satu Mare, iar lemnăria necesară construcției să fie dată gratuit din pădurile statului”[28]. De asemenea, sătmărenii erau sfătuiți să înceapă acțiunea de strângere de fonduri, valoarea construcției bisericii fiind impresionantă, costând „între 5 și 10 milioane lei”[29]. Pentru adunarea sumelor necesare construirii bisericii, preoții, credincioșii, Consiliul Parohial, asociația femeilor ortodoxe au organizat, pe parcursul mai multor ani, numeroase colecte publice, serbări, festivaluri, concerte, conferințe, tombole, loterii. Trebuie specificat faptul că s-a apelat inclusiv la parohiile din alte județe, la mitropolii, episcopii, instituții și credincioșii din toată țara, utilizându-se așa numitele „cărămizi”, ce constau în cupoane valorice, tipărite și inscripționate cu diferite sume de bani. Inclusiv, dascălii și elevii din școlile sătmărene, au cumpărat aceste cupoane de „cărămizi”, actele parohiei[30] reflectând numeroasele apeluri făcute de preoți, dar și greutatea cu care s-au adunat sumele necesare construcției, iar mai apoi a pictării și dotării cu „odoarele” necesare unui Sfânt lăcaș. Putem afirma că biserica a fost zidită cu banii primiți din întreaga Românie Mare, printr-o reală campanie națională de adunare de fonduri, numită „cărămizi”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Consiliul Parohial (primul proces-verbal întocmit datând din 10.X.1921, avându-l ca președinte pe pr. Meletie Răuțu, „episcop fiind Roman Cioragariu al Oradiei”) s–a preocupat, începând cu anul 1924, inclusiv de turnarea unui clopot[31], de-a lungul anilor organizând numeroase colecte, apelându-se chiar și la Direcția CFR București, pentru obținerea bronzului necesar.

În anul 1926, se reiau discuțiile referitoare la locul în care va fi amplasată Catedrala, prin procesul verbal cu nr. 26, din 24 octombrie, subliniindu-se necesitatea marcării terenului „pentru a se întăbula pe Biserica Ortodoxă, și anume la încrucișarea B-dului Ferdinand cu Str. Regina Maria” (azi B-dul. Vasile Lucaciu și Str. 1 Decembrie 1918 – n. n.), locul fiind aprobat „de Ministerul de Interne, prin adresa cu nr. 8382, din 13.XI.1923”^[32].

Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Satu Mare, până în anul 1930 era parte componentă a Protopopiatului Baia Mare, condus de către protopopul Alexiu Latiș. În acel an, Satu Mare devine sediu de Protopopiat, sub conducerea părintelui Meletie Răuțu[33].

 Tot în anul 1930, protopopul Meletie Răuțu propune din nou un plan arhitectural al viitoarei biserici ortodoxe, însă proiectul de execuție a fost scos la licitație de abia în anul 1936, varianta finală fiind mult diferită de cea propusă de protopop, considerată atât de epitropi, cât și de credincioși prea „încărcată și greoaie”. Considerând oportună cunoașterea primului plan arhitectural, vom cita în cele ce urmează câteva fragmente din cel dintâi Istoric al Catedralei, întocmit de Meletie Răuțu, ce ne oferă și primele informații documentare despre înființarea Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, înființarea Protopopiatului Ortodox Satu Mare, precum și despre numeroasele eforturi depuse de protopopul Răuțu pentru construirea bisericii, obținerea terenului necesar atât pentru biserică, cât și pentru casa parohială.

Sub titlul Istoricul înființării Parohiei Ortodoxă Română Creștină din Satu Mare, Meletie Răuțu arată că „în ziua de 19 aprilie 1919, data intrării trupelor românești în orașul Satu Mare, astăzi de peste 70.000 locuitori, nu se aflau decât trei creștini ortodocși și aceștia, încuscriți cu catolicii, uitaseră orice legătură cu Bierica Ortodoxă”[34]. În data de 4 decembrie, a aceluiași an 1919, preotul a ajuns iar la Satu Mare, „cu Brigada a III-a de Roșiori, pe lângă care eram mobilizat ca preot militar, reîntorcându-mă de la Budapesta și împrejurimi”.

Pentru construirea bisericii, preoții, credincioșii, Consiliul Parohial au organizat numeroase colecte publice, dar „s-a agonisit suma de 200 mii lei, sumă atât de neînsemnată față de ceea ce ar trebui pentru clădirea unei Biserici atât de necesară și atât de mult așteptată”[35].

Protopopul precizează și unele conflicte avute cu localnicii sătmăreni greco-catolici. „De la frații noștri Români-Uniți nu ne putem aștepta absolut la nici un ajutor… și poate că au dreptate deoarece noi, schizmaticii ortodocși cum ne numesc ei, până acum le-am răpit mulți, foarte mulți coreligionari de ai lor, iar dânșii nu se pot lăuda cu nici unul dintr-ai noștri, că ar fi trecut la ei”[36].

Protopopul evidenția, apoi, rolul deosebit de important al Armatei române și a militarilor români ortodocși, care, prin jertfele lor, i-au eliberat inclusiv pe românii greco-catolici din Ardeal, afirmând: „… din floarea tineretului exclusiv ortodocși (se referea la românii de dincolo de Carpați, care au luptat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Transilvaniei – n.n. ) și-au jertfit viața pentru întregirea neamului și pentru dezrobirea fraților papistași….”.[37]

Dorința arzătoare de a ridica o biserică ortodoxă impunătoare, în centrul orașului, în ciuda tuturor piedicilor și a greutăților pe care le-a avut de înfruntat, se reflectă inclusiv în ardoarea limbajului utilizat în Istoricul parohiei, pe care l-a întocmit. „Cu toate greutățile mari cu care avem de luptat… cu toată lipsa mijloacelor materiale… nu am încetat niciodată a ne gândi și a crede chiar că, o dată și o dată, Dumnezeu trebuie să ne rânduiască nouă un Mântuitor, un protector, de care sprijiniți să ne vedem și noi visul împlinit, adică să putem pune măcar temelia unei Biserici corespunzătoare demnității noastre de confesiune constituțională dominantă și vrednică de prestigiul nostru național […].

Așa săraci cum suntem, așa începători cum ne aflăm, noi am comandat un plan de Biserică în cel mai curat stil Românesc, care, după indicațiunile date arhitectului angajat, va fi o lucrare dintre cele mai rare și impunătoare, din toate punctele de vedere și Bisericesc și Național.

Iată în scurt vederile și dorințele noastre, cu privire la forma stilului intern și extern al planului Bisericii concepută și visată de noi.

În exterior. Cam în genul Bisericii Catedrale de la Turnu Măgurele, cu absidele ca la biserica Sf. Dumitru din Craiova și cu cupola centrală asemenea cu a catedralei din Sibiu, cu două turle în față, care vor servi și de clopotniță[38]. […] Întregul corp al zidăriei exterioare va fi numai din cărămidă refractară aparentă, ca și corpul gării din Arad, și cu rânduri alternative de piatră, ca a multora din cele mai vechi biserici românești.

În interior. Încăpătoare pentru 1500-2000 de oameni, galeriile laterale pentru femei și elevi, foișor pentru cor, nivelul pardoselilor Altarului și pronaosului mai ridicat cu 30-40 cm deasupra nivelului pardoselilor din naos/centru, pentru ca femeile sau cei din spate să poată vedea mișcările personalului bisericesc din Altar.

[…]Tâmpla sau catapeteasma sculptată în stejar mat, în genul celei de la Biserica Antim sau a Bisericii Sf. Spiridon din Bârlad.

Sub altar încăpere pentru depozitat cărbuni, iar sub naos, alt subsol în care să se poată instala aparate generatoare pentru calorifer etc.

Revenind la exterior, mai cugetăm a lăsa, din distanță în distanță, pe corpul zidăriilor 12 nișe, în care se vor așeza câte o placă lucrată în mozaic, fiecare reprezentând figura unei specii de armă, precum un infanterist, un artilerist, un vânător, un sanitar etc., adică din specia tuturor care au luptat și s-au jertfit pentru gloria și întregirea neamului.

Cugetăm la generalii eroi: Praporgescu și Dragalina (se referă la generalii Armatei române, ce au căzut eroic în bătăliile din Primul Război Mondial: David Praporgescu și Ioan Dragalina – n.n.), iar dintre sanitari la regretatul profesor Dr. Bruckner, căzuți victime împlinirii datoriilor ostășești, și atunci o vom numi „Biserica neamului” (s.n.)”[39].

 

 

Strădaniile depuse pentru construirea bisericii au fost mult blocate și de marea criză economică din anii 1929-1933, ce a cuprins întreaga Europă, urmând, apoi, o perioadă în care protopopul ortodox Meletie Răuțu, alături de preotul paroh Ioan Rușdea, au continuat să depună numeroase eforturi pentru adunarea fondurilor necesare ridicării bisericii, pentru înscrierea în Cartea funciară a terenului aferent casei parohiale, dar, mai ales, pentru obținerea și întăbularea oficială a terenului pe care urma să se construiască biserica, confruntându-se ani de zile cu împotrivirile romano-catolicilor, chiar a greco-catolicilor și ale altor conaționali, care s-au opus cu vehemență ca biserica ortodoxă să fie construită în centrul orașului, susținând faptul că ea trebuie să fie construită la periferia orașului Satu Mare. În urma numeroaselor piedici și opoziții, Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost nevoită să apeleze la instanțele de judecată[40] pentru a obține punerea în posesie și înscrierea în Cartea funciară a terenului, pe care, de altfel, îl primise legal de la Ministerul de Interne, cu aprobarea nr. 8382/1923[41]. Sute de acte din arhiva Parohiei „Adormirea Maicii Domnului”, întocmite atât de preoți, cât și de Consiliul Parohial, pe parcursul a nu mai puțin de 13 ani!, reflectă cât de greu a fost obținut terenul pentru construcția bisericii, cu repetate amânări, inclusiv din partea autorităților sătmărene, considerându-se că aceste piedici se datorau și faptului că marea majoritate a autorităților locale era de religie greco-catolică[42]. Preotul Răuțu afirma: „În localitate toți capii autorităților administrative sunt <<Uniți>> fanatici, care, pe față sau pe ascuns, procură ajutoare mari bisericii lor, iar nouă, sistematic, nimic sau foarte puțin. Așa, în anii precedenți, administrația comunală locală le-a acordat un ajutor de 200.000 lei, iar nouă, ortodocșilor, ne-a acordat una mie lei! Le-a mai dat o fabrică de cărămidă, plus 250.000 buc. făcută arsă și gata, și câte alte necunoscute”[43].

Privitor la terenul casei parohiale, prin adresa cu nr. 16/1934, înregistrată la Primăria Municipiului Satu Mare, cu nr. 9031/14 mai 1934, preotul Meletie arăta că „localul de pe str. Regele Ferdinand nr. 3 (azi Miorița nr. 2, deoarece în timp s-a schimbat numerotarea imobilelor – n.n.), proprietatea municipiului Satu Mare, a fost dat în folosință perpetuă Parohiei Române Ortodoxe pentru Casă Parohială, iar folosința acestui drept acordat definitiv cu valoare juridică, a fost întăbulat la Cartea Funduară (funciară – n.n.) a judecătoriei Mixte Satu Mare. […] Acest local în care se află serviciile Parohiei Ortodoxe, adică cancelaria, sala de ședință a Comitetului Parohial și a Epitropiei, sala Societății „Altarul” a Femeilor Ortodoxe Române din Satu Mare, locuința Protopopului paroh M. Răuțu, cât și locuința Parohului secund Ioan Rușdea și a cantorului bisericesc… […] Localul …ni s-a acordat prin hotărârea Comisiunei interimare a municipiului Satu Mare cu nr. 2993 și 3735/1932, confirmate de către Onor. Comitetul de Revizuire administrativ Cluj sub nr. 337 din 21 aprilie 1932”[44].

Într-unul din numeroasele procese, pe care Parohia Ortodoxă le-a avut la Tribunalul Satu Mare, pentru punerea în posesie a terenului necesar construirii bisericii, pr. protopop M. Răuțu pleda în susținerea cauzei: „Noi știm că Biserica Română Ortodoxă este Biserica de Stat și dominantă, reprezentând peste 14.000.000 de credincioși și așa, atât prin Constituție cât și prin Legea administrativă, i s-au constituit unele drepturi. Astfel, conform Legii administrative, comunele și Municipiile sunt îndatorate să subvenționeze cultele și bineînțeles în primul rând Biserica de Stat”[45]. Militând, deseori, pentru aceeași cauză, preotul Ioan Rușdea afirma: „Până când să fie românii siliți să se închine la margine de oraș, chiar și astăzi când Dumnezeu a adus dreptatea pe aceste locuri?”[46].

De abia în anul 1936, după numeroase procese derulate pe parcursul a 13 ani, terenul a intrat oficial în proprietatea Parohiei și s-a putut trece la etapa de realizare a proiectului de construcție a bisericii[47].

La data de 20 aprilie 1936, pr. protopop Meletie Răuțu convoca membrii Consiliului Parohial la o întrunire „în capela noastră Ortodoxă”, pentru „aprobarea Planului bisericii noastre Ortodoxă cu întocmirea actelor pentru publicarea licitațiunii, pentru darea în întreprindere de edificare a bisericii”[48] .

 

 

Presa vremii consemna, și în anul 1936, aspirația comunității ortodoxe sătmărene, susținând necesitatea construirii unei biserici: „după cum se știe credincioșii ortodocși din orașul nostru au o veche și justă doleanță: lipsa unui locaș sfânt de închinăciune. Capela din C. Regele Ferdinand s-a dovedit a fi neîncăpătoare, din cauza numărului mare de credincioși. Pentru a satisface această doleanță imperioasă părintele protopop Meletiu Răuțu a luat inițiativa ridicării unei biserici la Satu Mare, cu ajutorul credincioșilor și a autorităților locale, care au datoria să sprijine în cea mai largă măsură întâia noastră biserică națională. În acest scop s-a format un comitet, în frunte cu părintele protopop M. Răuțu, păr. Rușdea și dl. Emil Tișcă director de bancă, membrii fiind personalitățile mai de seamă din orașul nostru. Comitetul dispune deocamdată de un fond de peste 700.000 de lei, ceea ce e o sumă minimă dacă luăm în considerare că biserica va necesita 4-5 milioane de lei. După cum am mai arătat biserica urmează să fie ridicată în C. Regele Ferdinand, la întretăierea cu str. Regina Maria. În ce privește planurile, comitetul a primit până acum trei planuri: de la domnii ing. Șmigeschi, arh. Liteanu și un arhitect de la București”^[49]. Autorul articolului se referea la arhitectul Victor Smigelschi, cel care a realizat și proiectul Catedralei greco-catolice „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Satu Mare.

După alegerea ca protopop de Satu Mare a preotului Ioan Rușdea (în unele documente apare cu numele de Rujdea, Rușdia), se intensifică pregătirile pentru demararea lucrărilor de construcție, iar în 22 martie 1937, are loc adunarea generală a credincioșilor ortodocși din Satu Mare, în care părintele protopop Rușdea a prezentat numele celor 8 arhitecți care au participat la licitație, planurile lor arhitecturale fiind expuse la Primăria orașului, pentru a fi cunoscute de credincioși^[50].

 

 

 

Visul românilor ortodocși din Satu Mare, acela de a avea o biserică impunătoare în centrul urbei, avea să prindă contur în vara anului 1937 când, la data de 6 august^[51], se turna fundația Catedralei ortodoxe cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Deși în biserică nu a oficiat în mod curent un arhiereu-episcop, totuși sătmărenii au numit-o Catedrală, datorită construcției impozante, denumire rămasă în mentalul colectiv până în ziua de azi, utilizată frecvent încă din perioada construcției: „Catedrala monumentală din orașul Satu Mare”^[52].

Fundația a fost sfințită la data de 26 octombrie 1937, în ziua de Sfântul Dimitrie, de către Preasfințitul Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei, în prezența părintelui protopop Ioan Rușdea, a preoților ortodocși din municipiu, dar și din alte părți ale țării (Maramureș, Oradea, Bucovina, Hotin), a d-lui dr. Octavian Ardelean, prefectul județului, a d-lui dr. Ștefan Benea, primarul municipiului, a unui numeros grup de intelectuali din Satu Mare și a credincioșilor ortodocși^[53].

Ziarul sătmărean Gazeta (care își asuma scopul apariției chiar de pe frontispiciu: „pentru afirmare românească”) prezenta evenimentul sub titlul Serbările sfințirii temeliei catedralei ortodoxe din Satu Mare, organizate sub conducerea atentă a preotului protopop Ioan Rușdea, ajutat de „o mână de credincioși, conduși numai de dorul de a vedea cât mai curând înfăptuită și această mare problemă care frământă gândurile de două decenii”^[54]. În ziua de 25 octombrie, sosise la Satu Mare Preasfințitul Dr. Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei (Satu Mare se afla sub jurisdicția Episcopiei Ortodoxe Române Oradea, iar după reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului, Preasfințitul Vasile Stan a fost înscăunat ca episcop, la data de 29 decembrie 1938)^[55]. Preasfințitul Dr. Popovici a fost așteptat de numeroși credincioși, de autoritățile orașului, intelectuali, ofițeri, adunați în micuța capelă ortodoxă, devenită neîncăpătoare (capela din sediul Inspectoratului CFR n.n.). Episcopul Nicolae a rostit cuvinte emoționante ce transmiteau bucuria realizării unității statale și naționale, chiar dacă trecuseră deja 19 ani de la înfăptuirea Marii Uniri: „Dumnezeu a voit ca în acest oraș să se întâmple o minune, căci s-au întrunit fiii neamului a atâtor provincii despărțite până ieri, Ardealul, Maramureșul, Bucovina și Basarabia (s.n.). O minune pe care Dumnezeu a binecuvântat-o prin veacuri. Ne cunoaștem și ne-am cunoscut totdeauna. Martorii acestei unități suntem noi. Venind să binecuvântez temelia noului Sion aici la Satu Mare, am conștiința limpede că săvârșesc un act de fortificare românească de primul rang. Numai prin această fortificare vom declanșa forțele spirituale ale neamului”^[56].

A doua zi, în 26 octombrie 1937, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Episcopul Nicolae, în fruntea unui impresionant sobor, format din 36 de preoți, a săvârșit serviciul religios, urmat de sfințirea fundației primei biserici ortodoxe românești din orașul Satu Mare.

Credincioșii au fost, din nou, prezenți în număr foarte mare, la ceremonie luând parte și o companie din Regimentul 86 Infanterie, dar și „mulți reprezentanți ai comunelor învecinate, veniți în procesiune cu drapele și prapore”^[57]. Părintele protopop Ioan Rușdea a dat citire actului de fondare a bisericii, semnat de preoții prezenți, ce a fost „pus apoi într-un tub de sticlă și sigilat, apoi într-un tub metalic”^[58], așezat în fundația bisericii. Preasfințitul Dr. Nicolae Popovici „a pus prima piatră fundamentală”, urmat de domnul prefect dr. Octavian Ardelean, dl. dr. Ștefan Benea, primarul orașului, generalul C. Papadopol, comandantul garnizoanei, Fr. Erdos, Emil Tișcă, I. Cocea, membri ai Consiliului Parohial, preotul Meletie Răuțu, prof. Groza și preotul Mihail Doboși (precizăm că acesta era preot greco-catolic în orașul Satu Mare, prezența sa având menirea de a simboliza unitatea românească).

Mesajul dorinței de unitate, omagiul sacrificiului străbunilor care și-au jertfit viața pentru înfăptuirea mărețului ideal al neamului – făurirea României Mari – au fost transmise prin cuvintele rostite la finalul ceremoniei de către Preasfințitul Dr. Nicolae Popovici: „Bunul Dumnezeu a rânduit pentru sufletele noastre creștinești și românești din această parte de țară a ne hărăzi o sărbătoare înălțătoare, plină de soarele bucuriilor, zi de toamnă târzie cu lumină și căldură care adumbrește praznicul nostru de azi.

Sărbătoarea de azi este aceea a părinților și moșilor noștri care au adormit mereu cu dorința să vadă ziua pe care noi o trăim. Azi este sărbătoarea la care participă pământul prin noi și cerul prin cei ce au plecat dintre noi. Este sărbătoarea unui neam care își ia deplină libertate de viață și activitate după 1000 de ani. Ea marchează însemnătatea poporului român din această parte, un stâlp de hotar ce desparte o epocă de robie și deschide o măreață formă plină de nădejde pentru neamul românesc.

Este ziua de azi un focar spiritual în care Dumnezeu a conceput cu puterea Sa toată spiritualitatea neamului nostru. Este o zi de nespusă intensitate spirituală pe care o slăvim mai bine prin tăcere decât prin graiu neîndemânatec.

Cât sacrificiu a trebuit să fie risipit aici la graniță ca să ne putem păstra ființa românească și să putem ajunge la praznicul de azi. Dumnezeu a voit să binecuvânteze îmbelșugata jertfă a părinților noștri și să ne aleagă multe care să săvârșească această lucrare care se ridică din pământ. Ne-am adunat să punem pentru Iisus Hristos piatra de temelie neclintită și să facem începutul unei lucrări care nu înseamnă decât coborârea unui colț de raiu și de cer în acest municipiu. Acest nou Sion are o menire împătrită în viața neamului din aceste părți. Biserica trebuie să devină o catedră a lui Iisus Hristos pentru veacurile ce vor veni și această catedră este cea mai înaltă și va rămâne de-a pururea.

Iar acum, nu pot spune decât atât: Sus inimile români creștini din părțile Sătmarului și Maramureșului, că Domnul a făcut această zi de praznic pentru voi, pe care să n-o uitați în veacul acesta și nici în cel ce va veni. Exprim în numele bisericii ce servesc, așa cum s-au exprimat în actul pe care l-au zidit, mulțumind tuturor celor ce au dat ce au putut pentru ridicarea acestor ziduri. Dumnezeu cel ce vede în adâncurile inimilor, să răsplătească cu bucurii cerești, cu pază și har în viața lor și a urmașilor și în cea din veacul ce va să fie”^[59].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Susținerea unității spiritului național de către cele două biserici românești, Ortodoxă și Greco-catolică, s-a evidențiat și în cadrul festivității ce a avut loc la Primăria orașului Satu Mare, după slujba de sfințire a fundației bisericii ortodoxe. La festivitate, a participat și preotul greco-catolic sătmărean, Mihail Doboși, Episcopul ortodox Nicolae Popovici adresându-i în mod special mulțumiri, precum și cuvinte elogioase despre marele patriot român, preotul greco-catolic dr. Vasile Lucaciu: „Mulțumesc părintelui Doboși care a vorbit în numele bisericii surori și a amintit de prima mea vizită când am venit cu sufletul curat să slujesc la două altare: sfințirea noului Palat Administrativ și în al doilea rând la praznicul aceluia care a fost Vasile Lucaciu, care n-a cunoscut granițele atunci când ele existau, care cu suflet mare a străbătut toate drumurile care aveau să ducă la lupta de dezrobire a neamului românesc”^[60].

Episcopul Nicolae Popovici se referea la ceremoniile de sfințire ce au avut loc în ziua de 13 decembrie 1936, a clădirii noii Prefecturi sătmărene (azi sediul Muzeului Județean Satu Mare) și a statuii dr. Vasile Lucaciu^[61], cea mai importantă personalitate a românilor sătmăreni, „marele tribun”, ce a militat întreaga viață pentru drepturile naționale și pentru realizarea Unirii tuturor românilor. În aceeași idee, a unității naționale și a sprijinului pe care și l-au oferit, totuși… cele două biserici, amintim aici unul din cele mai dramatice momente din istoria Catedralei ortodoxe din Satu Mare, când noua stăpânire horthystă a dorit să dărâme biserica sau să o transforme în sală de sport. Pentru a-și ajuta frații români, protopopul greco-catolic, Ioan Dragomir, a cerut credincioșilor Bisericii greco-catolice „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” să meargă toți la slujbele de la Catedrala ortodoxă. Credincioșii greco-catolici și corul bisericii au cântat în fața bisericii ortodoxe cântece religioase, rugându-se împreună pentru salvarea acesteia. Imaginea solidarității trebuie să fi fost măreață! Într-o luptă inegală cu autoritățile horthyste, „arma” unității, prin credință și Biserică a fost, din nou, scoasă din teacă, dar nu pentru a ucide, ci pentru a păstra viața ortodoxiei sătmărene!^[62]

Revenind la construcția Catedralei ortodoxe, între 27 octombrie și 11 noiembrie 1937, a fost deja finalizată zidirea parterului, etajului II și betonarea balcoanelor. La finele anului 1938, „Biserica a fost pusă sub acoperiș”, conform datelor consemnate în Registrul de activitate a șantierului pentru construcția bisericii, iar în 19 octombrie 1939, s-a întrunit Comisa de recepție provizorie a lucrărilor de finisaj, executate de antrepriza Simion Taubert^[63]. În Registrul de activitate a șantierului au fost notate minuțios, zilnic, sumele utilizate, data, timpul de muncă, brațele de lucru, personalul de supraveghere, lucrările executate, observațiile arhitecților și ale antreprenorilor. Unul din intelectualii de frunte ai orașului, Emil Tișcă, directorul Băncii Românești (sucursala Satu Mare), în calitate prim-epitrop al bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, s-a ocupat, personal, atât de realizarea proiectului construcției, cât mai ales de gestionarea sumelor, întocmind rapoarte financiare detaliate, militând, cu abnegație, și implicându-se, cu multă dăruire, în tot ceea ce a însemnat construcția Catedralei, donând generoasa sumă de 500.000 de lei, „valoarea unei frumoase case, precum și un candelabru, demn de splendidul edificiu”^[64]. A fost cea mai mare sumă donată, Emil Tișcă fiind un generos Mecena, cel mai mare donator al acelor vremuri, dar și un mare iubitor al bisericii, un adevărat „protector al ortodoxiei”[65].

Domnul Emil Tișcă a făcut parte și din comitetul de inițiere a construirii Aeroportului din Satu Mare și a Palatului Cultural „Casa Națională”, fostul cinematograf „Victoria”, iar atunci când a văzut Catedrala ridicată, mărturisea cu bucuria visului împlinit: „După multe alergări și stăruințe, am ajuns să ne vedem înfăptuit idealul nostru cel mai arzător, o monumentală operă a arhitecturii, mulțumită planurilor arhitectului Liteanu, care așezată în cel mai frumos loc, face fala și mândria orașului”[66] (s.n.).

 

 

Cercetând miile de documente din arhiva Catedralei, putem afirma cu certitudine că trei au fost oamenii care au militat, s-au zbătut în sensul real al cuvântului și s-au implicat cel mai mult pentru construirea bisericii: pr. Meletie Răuțu, pr. Ioan Rușdea și Emil Tișcă. Au fost adevărații „eroi” ai acelor vremuri, ce s-au luptat ani de zile cu toți cei ce s-au opus ca în Satu Mare să se construiască o biserică ortodoxă, iar fără insistențele lor, fără eforturile lor, fără perseverența acestor 3 Mari Oameni, Catedrala probabil că nu exista.

Dacă pentru obținerea terenului și a autorizațiilor necesare a fost nevoie de aproape 15 ani, din fericire, clădirea bisericii a fost zidită rapid, comparativ cu monumentalitatea și complexitatea arhitecturală ale clădirii, ridicată după planurile și sub supravegherea arhitectului G.P. Liteanu, câștigătorul licitației (cel care a construit și clădirea fostei Prefecturi, azi Muzeul Județean Satu Mare), edificiul îmbinând armonios stilul bizantin cu elemente tradiționale ^[67].

Biserica este construită din cărămidă, având un plan triconc, cu dimensiunile de: L=34,50 m, l=24,50 m și h=55 m.

Fațada, „un portal monumental”, are un pridvor deschis, sub o terasă sprijinită pe 6 stâlpi cu capiteluri. Naosul Catedralei alcătuiește – prin cele două brațe laterale – o Cruce, având spre răsărit Sfântul Altar, fiind acoperit cu o cupolă centrală susținută de patru stâlpi de mari dimensiuni, cu o înălțime de 55 de metri de la fundație. Absida Altarului este semicirculară decroșată, cu proscomidiar și diaconicon.

Cafasul de la intrare, precum și balcoanele laterale, se sprijină pe doisprezece stâlpi cu capiteluri.

Pardoseala este construită din plăci de mozaic (20 cm/20 cm), încadrate în chenare.

În exterior, clădirea este încinsă cu un brâu median[68], în forma funiei răsucite, respectând tradiția brâielor specifice arhitecturii bisericilor din lemn, funia răsucită sau „funia vieții” simbolizând aspirația omului către transcendent, către Divinitate^[69].

Sub cornișă există o serie de ocnițe (nișe) în care au fost așezate icoane lucrate în mozaic, ce-i reprezintă pe marii Sfinți ai Bisericii. Sunt îmbinate armonios elemente specifice stilului bizantin, cu elemente preluate și din stilul arhitectural brâncovenesc[70].

La intrarea în Catedrală se pot admira impresionantele icoane împărătești ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Maicii Domnului, realizate în tehnica mozaic, cu mare finețe, de artistul Sorin Spiridon Gâtu, în anii 1993-1994, reabilitate în anul 2020.

În cele 4 colțuri ale construcției a fost înălțat câte un turn, iar pe latura vestică, în partea stângă, este amplasat turnul clopotniță, adăpostind două clopote, dintre care cel mare a fost turnat din bronz, la Arad, în anul 1939, cântărind 1653 de kg, reprezentând și „o dorință împlinită a femeilor ortodoxe din Satu Mare, care l-au cumpărat și au voit să fie cel mai mare clopot de la bisericile din oraș”^[71], în urma donațiilor și colectelor organizate de Societatea de femei „Altarul”. Comunitatea femeilor ortodoxe din Satu Mare a organizat de-a lungul anilor numeroase festivaluri, concerte, baluri, tocmai pentru adunarea fondurilor necesare construirii bisericii și achiziționării clopotului. Abnegația și implicarea Societății „Altarul” era evidențiată și de presa sătmăreană, ce-i prezenta activitatea: „și-a pus în gând ca printr-o muncă hotărâtoare să pună o bază solidă de strângere de fonduri… au adunat o sumă destul de însemnată care s-a vărsat ca fond pentru construirea bisericii. […] Președinta Societății „Altarul”, doamna Maior Buznea a mulțumit tuturor care au ajutat-o pentru îndeplinirea uneia din cele mai frumoase misiuni”, femeile ortodoxe fiind felicitate chiar de Episcopul Nicolae de Oradea, precum și de protopopul Răuțu și preotul Rușdea[72].

 

 

Clopotul bisericii, plătit din suma adunată de Societatea „Altarul”, a fost turnat la uzinele Friderik Honik din Arad, preot fiind Ioan Rușdea, mitropolit Visarion al Bucovinei, fiind primul an de arhipăstorire a Episcopului Maramureșului și Sătmarului, Vasile Stan[73] (Episcopia Ortodoxă fiind reînființată în anul 1937).

Procesul verbal al Consiliului Parohial, cu nr. 13. III/ 1949, arată că biserica mai avea un clopot mic, de vreo 200 de kg, provenit de la fosta capelă din sediul Inspectoratului CFR, clopot care, nefiind în armonie cu cel mare, a fost împrumut la Parohia Micula, iar, mai târziu, a rămas definitiv la această biserică.[74]

În anul 1972, s-a sfințit clopotul donat de credinciosul Vasile Zetea, având tot 200 kg.[75] Cele două clopote (turnate în anii 1939 și 1972) există și azi în turnul clopotniță.

Șarpanta bisericii este în formă de calotă, fiind acoperită cu tablă de cupru, la fel ca și turlele încununate cu cinci cruci din fier, ancorate cu mai multe lanțuri decorative^[76].

Construirea acestui Sion al Sătmarului, prima biserică ortodoxă românească din orașul Satu Mare, a început așadar în anii pastorației protopopului Meletie Răuțu, finalizându-se în timpul protopopului Ioan Rușdea. Însă, numeroase lucrări interioare și exterioare s-au executat până în anul 1954, anul târnosirii, precum și în anii ce au urmat. Considerăm oportun a preciza faptul că, dacă în primii ani de după Marea Unire, în județul Satu Mare existau doar 3 biserici ortodoxe, la începutul anului 1940 numărul lor a ajuns la 22, „printre care și minunata Catedrală ortodoxă din Satu Mare care a costat, împreună cu casa parohială, frumoasa sumă de 12.000.000 lei”^[77].

Biserica a fost dată în folosință în anul 1940, la data de 28 iulie, duminica^[78], săvârșindu-se Sfântă Liturghie și slujba de sfințire de către părintele Ioan Rușdea (cel ce trudise la construirea ei, între timp devenind consilier eparhial), în prezența prefectului, col. Hașieganu, și a unui număr foarte mare de credincioși sătmăreni, „care au umplut Catedrala până la ultimul loc”[79]. Ceremonia a fost una sobră și fără fastuozitate, la ea neparticipând Episcopul Vasile Stan, în condițiile nefaste ale celui de-al Doilea Război Mondial, dar și a situației politice și istorice deosebit de grave, prin care trecea România (marile pierderi teritoriale și iminentul Dictat de la Viena din 30 august 1940, prin care Ardealul trecea sub ocupația Ungariei horthyste).

Vom prezenta textul integral al cuvântului rostit de părintele Ioan Rușdea cu ocazia sfințirii Catedralei, un cuvânt deosebit de emoționant, ce scoate în evidență inclusiv greutățile întâmpinate pentru construirea bisericii, păstrând, însă, un firesc optimism creștinesc, chiar și în condițiile în care românii se confruntau din nou cu alte dificultăți: consecințele războiului și, mai ales, pericolul deznaționalizării, ce se simțea deja atât la nivel politic, cât și în sânul comunității românești sătmărene.

Sfințirea Catedralei a impresionat prin „maiestatea simplității, totul nefiind decât smerenie și religiozitate. Ceremonialul s-a desfășurat printr-o utrenie, apoi s-a făcut sfințirea apei, la orele 9.30. Sfânta Liturghie a fost săvârșită de un sobor de preoți, în frunte cu părintele Consilier Eparhial Ioan Rușdea, părintele ecumen (iconom – n.n.) stavrofor Andronache, părintele Valeriu Bărbosu, părintele Ioan Ursu și părintele Ioan Purdel, răspunsurile fiind date de corul CFR.

 

Cuvântarea părintelui Consilier Eparhial Ioan Rușdea

„Urcat pe acest amvon pentru prima dată dă-mi Doamne glas de arhanghel pentru ca să-Ți aduc prinos de recunoștință darul cel mai de preț al celor care s-au ostenit cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul, începând cu înainte mergătorul meu slujitor și adormit la Domnul, protopopul Meletie, cât și fiilor și sârguincioaselor fiice duhovnicești, care mi-au stat în ajutor mie, smeritului slujitor al Tău.

Domnule colonel prefect, domnule primar, iubiți credincioși:

Mulțumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a liturghisii întâia dată la acest locaș de închinare cu atât mai vârtos voi striga, deci cu slujitorul Domnului mărturisi-mă-voi ție Doamne întru adunare multă, adică în Sfânta biserică și te voi lăuda în fața poporului meu, căci tu Doamne, deși prin grele timpuri am trecut, și trecem, ne-ai învățat să biruim cu ajutorul Crucii. Tu, Doamne ne-ai învățat pre noi ca să privim sus la Crucea de pe turnul bisericilor, ca să o înălțăm cât mai aproape de tine, și intrând să ne încălzim sufletele, precum focul încălzește fierul și alte metale.

Tu, Doamne ne-ai învățat că de câte ori e vorba de biserica noastră, să aruncăm privirile și asupra trecutului.

Timpul persecuțiilor din primele veacuri au dus un sâmbure și în Sătmarul acesta mărginaș, ceea ce ne-a adus și nouă suferințe trupești și mai ales sufletești. Nu vreau să răscolesc trecutul nu prea îndepărtat când colindam dintr-un local în altul cu modestul altar de închinare care nu cadra cu sufletul și credința noastră, de afirmare creștinească și românească, într-un centru unde ultimele secte de dezagregare a tot ceea ce ne închega își aveau locaș, unde să-și plece capul, numai noi (ortodocșii-n.n.) am stat 20 de ani în umilință.

Dar iată că azi cu toții putem să ne bucurăm de rodul strădaniilor noastre, strădanii neprecupețite, conduse de focul sacru al jertfelniciei pentru casa Domnului, căruia i-am zidit ce-am avut mai frumos în sufletele noastre, locaș care este menit ca toți cei ce se vor închina în el să învețe a ține la Neam. Urmărit-am, cu toți fii acestei parohii, lucrul și prin credința noastră am întraripat ciocanelor care o clădeau, iar daltei puterea măiestriei: prin credința și evlavia mironosițelor femei, cu încredere în piatra fundamentală care este Hristos, și cu încredere în temelie zidite pe piatra credinței, zidurile puternice se ridicau spre cer.

Credința și evlavia ridicau cupola ce se aseamănă cu Cerul unde trona Hristos, spre binecuvântarea strădaniilor: ele făceau să străbată soarele în Sfântul Altar, la tindă și naos: ele făceau să se înalțe turlele mărețe ca să ne reamintească că și noi ne ridicăm spre cer dorințele, durerile, bucuriile și rugăciunile noastre.

Prin ele am înălțat și noi Crucea la înălțimi nebănuite, în raport cu puterile noastre, pentru ca de acolo să fie pavăză, tuturor care își pun nădejdea în ea.

Credința și evlavia ne-au adunat azi, aci, căci bucuria zilei de azi, pentru noi, sătmărenii, nu este strigătul de bucurie al vreunui om puternic al lumii, nici izbânda vreunei descoperiri omenești. Este izbânda Sfântului Altar, pe care nu-l pot atinge valurile zgomotoase ale lumii. Bucuria de azi este o biruință în împărăția lui Dumnezeu, este biruința corabiei a cărui proprietar este Hristos, cârmacii sunt Apostolii, Episcopii și preoții, iar călătorii sunt cetele credincioșilor de totdeauna.

Sămânța de muștar a credinței aruncată cu 3 ani înainte, la 6 august 1937, când s-a împlântat primul târnăcop adânc în pământul acesta, ca să se așeze temelie solidă, ca vânturile să nu o surpe, a rodit, iar azi am sădit rugăciuni pe altarul rodului scump, pentru ca să fie aducător de mângâiere celor înviforați, alinare celor suferinzi, bucurie celor întristați.

Sunt mândru nu pentru măreția acestui lăcaș, ci de faptele izvorâte din sufletul plin de credință a credincioșilor parohiei noastre, care au ascultat glasul meu, aducând jertfe mari, uneori peste puterile lor, și de aci, am convingerea că sfințenia gândului și a faptelor fac tăria unui popor credincios, care nu va fi învins, credința îi dă tărie, ca mai repede sau mai târziu, să se descătușeze din lanțurile robiei vremelnice.

 

 

 

Ctitorii și binefăcătorii lăcașului

Gândul meu se îndreaptă în acest moment solemn, plin de recunoscătoare mulțumită, către toți ctitorii și binefăcătorii acestui sfânt locaș, între care se înșiruie în primele rânduri:

Mitropolia Bucovinei în frunte cu I.P. Sf. Visarion Mitropolit Titular.

P.S.F. Episcop Vasile Stan al Maramureșului.

P.S.F. Episcop Nicolae Popovici al Oradiei.

Primăria orașului prin foștii primari dl. Benea, dl. Doroș și actualul primar dr. V. Moiș, secondați de Consilierii Demeter, Marian și Apostol Gh.

Societatea Altarul a femeilor ortodoxe române Satu Mare, prin Președinta Lidia Buznea, mult zeloasele doamne din comitet și Societatea Femeilor Sătmărene.

Prefectura județului Satu Mare, subprefect dr. Octavian Ardelean și în special Colonelului Coman Simion, ca prefect.

Prim epitrop și mult jertfitor Emil Tișcă.

Min. Agriculturii și Cultelor.

Lucreția Dr. Eugen Barbul, mult ostenitoare ctitoră.

Inginerul Z. Spârchez, Marin Pretorian și membrii din Consiliul Parohial.

Precum și șirul nenumărat al donatorilor de aci și de pretutindenea, care au prilejuit acest praznic românesc și creștinesc, și pentru care vom înălța, de la acest sfânt altar rugăciuni de pomenire.

Nu voi trece cu vederea nici osteneala și iscusința arhitectului Liteanu, a pictorilor Profeta, și ziditorilor arh. Pușcașiu și Taubert, precum și supravegherea credincioasă a enoriașului Buzneanu.

Am contemplat ca să dăm destinației acest locaș în cadre modeste, așa după cum ne-am dus viața, și după cum timpurile o poruncesc, rămânând ca Bunul Dumnezeu să însenineze cerul European, pentru ca să ajungem zile luminate și atunci să se facă binecuvântarea prin arhipăstorul nostru P.Sf. Episcop Vasile Stan, într-un cadru solemn și sărbătoresc, când vom ceti și pomelnicul tuturor celor care au pus cel puțin o cărămidă, pentru ca azi să se bucure cu noi (din păcate acea zi nu a venit, târnosirea având loc de abia în 1954 – n.n.).

Iubiți credincioși.

Apropiați-vă cu credință către acest altar zidit din strădania noastră și a voastră, iar voi membrii corului cu glas întraripat, înveseliți-i prin melodioasele cântări și preasfinte, însoțit de glasul clopotului de aramă al Societății Altarul, care va vesti peste veacuri biruința credinței străbune.

Iar Dvs. mai marii oștilor și ai orașelor, imprimați casei Domnului, prin exemplul vieții, cinstirea așa după cum se cuvine, celor aleși de Dumnezeu, pentru a conduce norodul.

Eu, azi, după ce îmi văd misiunea împlinită, învrednicit de Dumnezeu a săvârși prima slujbă la sfântul și nou Său locaș, îi aduc mulțumiri pentru toate, și îmi întorc glasul și gândul către toți cei aci pomeniți și nepomeniți, și le aduc mulțumirile mele cele mai sincere pentru că mi-au fost în ajutor, conlucrând deplin pentru scopul urmărit și dezinteresat, scop românesc și creștinesc. Recunoștință datorez consoartei mele de viață, care cu devotament m-a însoțit pe calea grea a misiunii mele.

Azi, când timpul a sosit să mă despart de clerul și credincioșii sătmăreni, cu care am conlucrat, și de acest lăcaș în care am numărat poate și firele de nisip clădite, vărs o lacrimă izvorâtă din sentimentul bucuriei în urma biruinței muncii și din regretul despărțirii de credincioși, care m-au înțeles.

Dar, prin misiunea ce mi s-a încredințat de sfetnic pe lângă P. Sf. nostru Episcop, am în cercul meu de activitate și acest ținut, încât despărțirea noastră nu este definitivă.

Urmașului meu, căruia i-am ușurat misiunea, să-i arătați aceeași dragoste și alipire, căci numai așa progresul va fi din ce în ce mai mare.

Mulțumesc domnului colonel prefect Hașeganu, care din prima zi a activității sale în acest oraș, a venit să se închine în modesta noastră capelă, pentru a-și împrospăta însușirile creștinești, îi mulțumesc în numele P. Sf. Episcop Vasile, pentru bunele făgăduințe și intențiuni către cele duhovnicești, și îl încredințăm că fiii acestei biserici sunt alături ca unul, față de toate acțiunile sale.

Mulțumesc Primăriei pentru sprijinul acordat și care credem că și în viitor îl vom avea, pentru ca să se poată desăvârși lucrurile începute și rămase în restanță, precum mulțumesc reprezentanților bisericii surori și culte creștine reprezentate atât de frățește, și tuturor autorităților care au ținut să ia parte la acest modest act al nostru, dorind ca Bunul Dumnezeu să reverse darul Său în aceste clipe grele, asupra poporului român, precum și întotdeauna asupra ctitorilor și binefăcătorilor sf. lăcașului acestuia, și a acelora care cu credință îl vor cerceta.

Să se sălășluiască pacea și buna înțelegere între oameni, aici și pretutindenea. Amin”[80].

           

 

 

Din nefericire, la doar câteva săptămâni de la sfințirea bisericii, României i-a fost impus dramaticul Dictat de la Viena (din 30 august 1940), iar Catedrala ortodoxă, după instaurarea ocupației horthyste (1940-1944), s-a aflat într-un permanent pericol de a fi dărâmată de către autoritățile maghiare sau transformată în grajd pentru cai, sală de sport, fiind deseori profanată, iar preoții bătuți și umiliți.

Considerăm oportun a preciza faptul că, în anii Dictatului de la Viena, politica promovată de statul maghiar a avut consecințe nefaste inclusiv asupra vieții confesionale a românilor din Ardealul de Nord, afectând puternic viața comunităților românești, pentru care Biserica reprezenta unul din cele mai puternice simboluri ale identității naționale. Ca o consecință imediată, încă de la începutul lunii septembrie 1940, primele forme violente de manifestare ale regimului horthyst au fost îndreptate împotriva Bisericii românești și a slujitorilor săi, cu precădere împotriva Bisericii Ortodoxe, considerată „reprezentanta adevărată a românismului”^[81].

Consulatele Generale Regale ale României de la Cluj și Oradea, precum și Legația Română de la Budapesta au trimis, atât Ministerului Afacerilor Străine din București (Ministerul de Externe), cât și Comisiei mixte de control germano-italiene[82], numeroase memorii, informări și rapoarte, în care prezentau situația gravă a românilor din teritoriile cedate Ungariei în urma Dictatului de la Viena[83], precum și măsurile represive luate de autoritățile maghiare împotriva bisericilor și a preoților slujitori. Episcopiile ortodoxe din Ardeal nu au fost recunoscute oficial, inclusiv Episcopia Ortodoxă a Maramureșului, episcopul Vasile Stan fiind expulzat, sediul Episcopiei mutându-se forțat la Sibiu. Mii de preoți au fost expulzați sau nevoiți să se refugieze în România. Dintre măsurile represive îndreptate împotriva Bisericii românești și a credincioșilor din Ardeal, amintim doar câteva: expulzarea populației românești, deznaționalizarea, închiderea și profanarea bisericilor, înlocuirea preoților români cu preoți maghiari, introducerea limbii maghiare ca limbă liturgică, convertirea forțată a clerului și a credincioșilor la confesiuni specifice etnicilor maghiari, arestarea, maltratarea preoților, numeroase vexațiuni îndreptate împotriva preoților (inclusiv lipsa salarizării) menite să-i determine să-și părăsească parohiile și să se refugieze în România etc.

Consulul general Mihai Marina, de la Consulatul General al României din Oradea, într-un raport trimis Ministerului Afacerilor Externe din București, scria: „ofensiva Statului ungar în această regiune (Satu Mare, Sălaj, Maramureș – n.n.) este mai insistentă, măsurile față de elementul românesc mai severe și mai radicale, iar tendința de exterminare sub toate raporturile mai evidentă… De aici au fost izgoniți miile de coloniști, au fost expulzați aproape toți intelectualii români fruntași, preoții, care ar fi voit să rămână pe loc… Loviturile Statului maghiar aici au izbit mai în plin și fără cruțare. Curățarea acestui teren de elementul românesc este urmărită cu mai multă stăruință”[84].

În județul Satu Mare, sate întregi de români au fost expulzate, în special, moții ortodocși din jurul Careiului. Protopopiatul Ortodox Satu Mare a fost desființat, iar în orașul Satu Mare a rămas un singur preot, Teodor Rusu.[85]

În fondurile Arhivelor Naționale ale României, Serviciul Județean Bihor, există câteva scrisori adresate, în anul 1941, Episcopului ortodox al Maramureșului, Preasfințitul dr. Vasile Stan, obligat să se refugieze la Sibiu. Scrisorile oferă informații deosebit de importante și despre evacuarea silită a autorităților românești și a bunurilor de valoare din județul Satu Mare (inclusiv cele aparținătoare Catedralei ortodoxe), în zilele imediat următoare pronunțării dramaticului Dictat de la Viena din 30 august 1940.

Dintre aceste scrisori, o redăm doar pe cea referitoare la modul în care a fost salvată o parte din patrimoniul Catedralei „Adormirea Maicii Domnului”: „În seara zilei de 31 august 1940 a parvenit vestea tristă că teritoriul Sătmarului a fost cedat Ungariei și că, în termen de 4 zile, adică până la 4 septembrie 1940, ora 21:00, s-a ordonat evacuarea județului. În acele zile preotul-paroh al bisericii ortodoxe, Teodor Rusu, era internat în spital cu diagnosticul de hepatită, fiind înlocuit de părintele Dosoftei Constantinescu”^[86]. Timp de 4 zile, Gheorghe Buzneanu, epitrop al bisericii, „din proprie inițiativă, pe propria-i cheltuială, neglijându-și familia și interesele personale, a izbutit să recupereze o serie de odoare și bunuri materiale aparținând bisericii și să le transporte la Gară, salvându-le în ultimul moment, în seara zilei de 4 septembrie 1940, ora 15:30”^[87], când a părăsit Sătmarul ultima garnitură de tren, ce transporta și statuia dr. Vasile Lucaciu, cu destinația Lugoj, unde a ajuns abia în 11 septembrie 1940^[88].

 

 

Bunurile salvate, cântărind cca. 1 tonă, au fost predate de către epitropul Gheorghe Buzneanu, în 12 septembrie 1940, Oficiului Protopopesc Lugoj, respectiv, protopopului dr. Nicolae Mihăiescu și epitropului Traian Cărăbaș, procesul verbal fiind avizat și de către prefectul județului Satu Mare, colonelul Nicolae Hașieganu, aflat și el în refugiu^[89].

Într-una din scrisorile menționate, protopopul Ioan Rușdea, potrivit propriei mărturii, semnate la Câmpia Turzii, după refugierea în România, declara că a fost dusă la Lugoj și „cea mai mare parte din nou – proiectatul iconostas al Bisericii ortodoxe române din Satu Mare”^[90].

 

 

Și Consulatul General Regal al României de la Cluj a întocmit o multitudine de rapoarte, memorii sau borderouri, în care erau centralizate plângerile și sesizările făcute de populația românească din Ardeal, în mod special de către intelectuali, preoți și dascăli. Prin Nota, datată 18 iulie 1941, Consulatul aducea la cunoștința Comisiei mixte de control germano- italiene cazul Catedralei ortodoxe din Satu Mare, arătând că „Primăria orașului ne-a deposedat de biserică și de casa parohială, hotărând înscrierea întrebuințării acestor imobile pe numele orașului. De asemenea, a preluat cea mai mare parte a pământului Bisericii Ortodoxe din întreg Protopopiatul Satu Mare. Atât în Maramureș cât și în Satu Mare credincioșii ortodocși au fost siliți de autorități și jandarmi să-și părăsească religia și să treacă la alte confesiuni.”^[91]. Casa parohială din Satu Mare a fost devastată de „Rongyos Gárda” și de jandarmii maghiari, în toamna anului 1940, distrugând întreaga arhivă”(s.n.)^[92].

Situația tragică a clerului ortodox din Satu Mare era prezentată și de preotul Dosoftei Constantinescu, ce slujea în parohiile Micula, Tarna-Văgaș și Satu Mare, singurul preot rămas la Catedrala ortodoxă, Teodor Rusu fiind în spital[93]. În Raportul înaintat Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, preotul Dosoftei Constantinescu descria intimidările și violențele la care a fost supus, alături de mai mulți credincioși. În noaptea de 9 septembrie 1940, în casa parohială din Satu Mare au pătruns trei grupuri alcătuite fiecare din câte zece soldați înarmați, care, „într-o bătaie ucigătoare”[94], l-au târât până la Catedrală, amenințându-l cu executarea dacă nu le va spune unde s-au ascuns preoții și unde sunt ascunse armele din localitățile Micula, Bercu, Livada Nouă, Peleș, Drăgușeni, Păulean. Așezându-l cu fața spre Sfântul Altar, l-au îngenuncheat și amenințat cu armele. După ore întregi l-au lăsat în stradă, plin de sânge.

Dramatismul încercărilor, pe care le-a avut de înfruntat preotul Dosoftei Constantinescu, nu luaseră sfârșit. În 22 septembrie 1940, militari și civili unguri din „Rongyos Gárda” au intrat în biserica unde săvârșea Sfânta Liturghie. Modul în care preotul povestește întregul eveniment, precum și faptele ce l-au precedat, sunt atât de impresionante încât considerăm oportună redarea lor integrală: „Eram îmbrăcat în odăjdii, eram spre sfârșitul Liturghiei și aveam în mâini tava cu anafură. S-au apropiat de mine, mi-au smuls tava din mâini și au aruncat-o jos. După aceea, în fața credincioșilor mi-au spus: <<Ești arestat!>>. Apoi, s-au întors spre credincioși spunându-le: <<Și voi sunteți arestați!>>. Când le-am spus că trebuie să binecuvântez un copil, care era în biserică și aștepta Sfânta Taină a Botezului mi-au spus: <<Dracul să-l boteze!>>. Au fost scoși din biserică 50 de fete, 100 de femei și peste 70 de bărbați. Au fost încolonați și duși la jandarmerie… Pe toți ne-au bătut până ce curgea sângele pe gură și pe nas… pe mine m-au legat în lanțuri și m-au dus la Tribunal. Aici am fost bătut cu frânghii în tălpile de la picioare și cu saci de nisip pe tot corpul. Am fost scuipat, pălmuit, lovit cu picioarele, ceea ce a făcut ca vederea să-mi revină abia după trei zile.

După 40 de zile de temniță mi-au spus că voi fi eliberat dacă nu voi mai intra în biserică și nu voi mai sluji în limba română. A trebuit să semnez un act că renunț la toate pretențiile față de Statul Ungar, iar la trei zile să părăsesc Transilvania, că altfel nu o să mai văd lumina zilei! Sumar îmbrăcat am fost dus până la frontieră și aruncat pe teritoriul României”[95].

 

 

Fișa de refugiat – Arhiva Ministerului de Externe

Fostul preot și protopop de Satu Mare, Ioan Rușdea, în Raportul trimis Episcopului Vasile Stan, înregistrat la 20 ianuarie 1941, cu nr. 550, descria, la rândul său, întreaga ostilitate și opresiune la care a fost supusă Biserica Ortodoxă și reprezentanții săi. Raportul prezenta „situația deosebit de gravă a Catedralei ortodoxe din Satu Mare, cu hramul Adormirea Maicii Domnului”[96] (a cărei construcție de abia fusese sfințită la 28 iulie 1940), aflată în pericolul de a fi și ea demolată. Preotul arăta faptul că ziarul sătmărean Szamos, din 5 ianuarie 1941, prin articolul semnat de Csaba Istvan, incita sătmărenii să participe la dărâmarea Catedralei: „Conducătorii români în frunte cu preoțimea au construit aici în orașul Satu Mare o așa numită reședință județeană (Catedrală), credem că ar fi făcut mai bine dacă construiau un coteț pentru ei, fiindcă la așa ceva s-ar fi priceput mai bine și ar fi costat mai puțin. Este apoi aici, această nenorocită Catedrală ortodoxă construită în stilul bizantin al patriarhilor. Marfă de duzină, tot asemenea am văzut la Târgu-Mureș pe o ilustrată. Că acest monstru arhitectural mai există, aceasta denotă toleranța nelimitată a bunului pământ unguresc, care nu se cutremură sub ea. Aceleași cuvinte se pot scrie și despre biserica Arhanghelii Mihail și Gavril. Însă ceea ce nu a făcut acest pământ, trebuie să facem noi, dărâmând fără întârziere aceste creații rușinoase, amintiri bizantine”^[97].

Fiind convocat de generalul comandant al orașului Satu Mare, consilierul eparhial Ioan Rușdea se prezentase, însoțit de Emil Tișcă (prim-epitrop[98] al Catedralei și director al Băncii Românești), generalul cerându-le „să predea Catedrala autorităților ungare, deoarece el nu poate tolera o clădire atât de monumentală și sfidătoare a stăpânirii ungurești în plin centrul orașului, zidită cu scopul de a arăta că aici este stăpânire valahă”^[99].

Totodată, generalul a accentuat faptul că în oraș nu există decât 25 de ortodocși care frecventează biserica. În răspunsul dat de consilierul eparhial Rușdea, fost preot și protopop de Satu Mare, arăta că el nu are puterea de a face cesiuni de biserici, aceasta însemnând să-i lase pe credincioși fără un loc de mângâiere. Atitudinea sa demnă s-a manifestat și prin contrazicerea generalului, deosebit de riscantă!, specificând că numărul ortodocșilor din oraș este mult mai mare, dar „ei nu cutează să iasă pe stradă nici pentru a-și cerceta biserica, din cauza împrejurărilor”, fiind deseori amenințați sau constrânși să treacă la alte religii. Răspunsul generalului maghiar a fost în concordanță cu politica guvernului horthyst, pe care îl reprezenta, declarând că: „el va aplica măsurile necesare și celor ce au mai rămas, pentru ca numărul lor să dispară cât mai curând deoarece nu au ce căuta ortodocșii aici”^[100].

Trebuie specificat faptul că intențiile autorităților maghiare erau fie de a dărâma Catedrala, fie de a o transforma în sală de sport, ea fiind preluată cu forța, împreună cu casa parohială, de către preotul maghiar Jakab Jenö din Hust. Catedrala a fost salvată și retrocedată ortodocșilor în urma amplelor și numeroaselor proteste ale Preasfințitului Episcop Colan al Clujului, ale preotului sătmărean Teodor Rusu (singurul care mai slujea în Catedrală), ale Consulatelor Generale Regale Române de la Cluj și Oradea, adresate regentului Horthy, guvernului maghiar și prefecturii Satu Mare^[101].

Am descris o mică parte din dramatismul perioadei Dictatului de la Viena (1940 – 1944), tocmai pentru a evidenția reala jertfă a preoților care au rămas alături de credincioși, salvând nu doar biserica, ci și valorile spirituale ale ortodoxiei, în această parte de țară atât de greu încercată, dar și pentru a se cunoaște pericolul distrugerii Catedralei ortodoxe, la numai câteva luni după ce ea a fost sfințită.

După eliberarea de sub ocupația horthystă și în perioada postbelică, viața comunității ortodoxe a reintrat încet în parcursul firesc, cu transformările ce au urmat „unirii Bisericii Ortodoxe și Greco-catolice”, de la 21 octombrie 1948, inclusiv reorganizarea parohiilor la nivelul Protopopiatului Satu Mare. Fiind afectată în timpul războiului, clădirea catedralei „Adormirea Maicii Domnului” a necesitat lucrări de reparații, efectuate în timpul slujirii preotului Sebastian Rusan, 1946-1948 (viitorul Mitropolit al Moldovei și Sucevei), iar între anii 1953 – 1954 a fost realizată pictura în tempera grasă, de către artiștii Eremia și Eugen Profeta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De numele pictorului Eugen Profeta se leagă și „Capela Sixtină a românilor vienezi”, artistul fiind cel care a realizat iconostasul și pictura murală din Capela ortodoxă a românilor din Viena, situată în centrul capitaliei austriece, în palatul Dietrichstein. Capela este punctul de referință pentru legăturile culturale și istorice între România și orașul Viena. „În anul 1902 s-a constituit Clubul român de la Viena, unul dintre scopurile principale ale acestuia fiind înființarea unei comunități bisericești (…) În toamna anului 1919 capela a fost închiriată ca loc de întrunire a societății studențești România Jună. (…) Grav avariată în urma unui bombardament din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost renovată și sfințită din nou în anul 1951. O a doua renovare a avut loc în 1967-1968, finanțată în mare parte de către statul român. Pictura murală executată atunci de Eugen Profeta a transformat locul în «capela sixtină a românilor vienezi», după cum a numit-o cardinalul dr. Franz König. Printre cei care s-au închinat acolo de-a lungul timpului s-au aflat regele Carol I, regina Maria și principesa Ileana, Lucian Blaga și Tudor Arghezi, oameni politici și de stat”.[102] Iconostasul capelei vieneze seamănă foarte mult cu iconostasul Catedralei din Satu Mare, ce are catapeteasma sculptată în lemn de brad și tei.

Iconostasul vechi

 

 

 

 

 

 

 

 

Icoanele împărătești din vechiul iconostas au avut și ele o certă valoare artistică, întregind ambianța solemnă și măreață a Catedralei ortodoxe. În anii 1984-1985, iconostasul a fost refăcut și icoanele repictate de către M. Burghelea, fiind păstrate în biserică icoanele împărătești ale Domnului Iisus Hristos și Maicii Domnului, precum și Icoana Sfântului Ierarh Nicolae[103], părți integrante ale primului iconostas al Catedralei.

În acest an aniversar, 2022, toate icoanele din iconostas au fost repictate în stil bizantin, de către artistul Ciprian Ardelean, iar vechile icoane sunt expuse în Muzeul catedralei, Muzeul Justinian Arhiepiscopul.

 

Iconostasul nou

 

 

 

 

 

 

Trebuie menționat faptul că fondurile pentru acoperirea cheltuielilor de pictare a Catedralei „Adormirea Maicii Domnului” (în anii 1953-1954) au fost donate de Mitropoliile Banatului, Olteniei, Iașilor, precum și de către Episcopiile Oradiei, Aradului, Buzăului și Romanului, „ceea ce denotă profunda legătură de iubire întru Domnul a tuturor românilor din întreaga țară”^[104].

De abia în ziua de 28 noiembrie 1954 a avut loc târnosirea Catedralei, la care a participat și Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Înaltpreasfințitul Sebastian Rusan (fost preot paroh și protopop de Satu Mare), Sf. Liturghie și slujba de sfințire fiind săvârșite de către Episcopul Valerian Zaharia^[105], în timpul păstoririi pr. prot. Corneliu Sava. Într-un hrisov din Sfântul Altar (copia sa este azi expusă în muzeul bisericii), datat 28 noiembrie 1954, se găsește consemnat următorul mesaj ce precizează importanța Catedralei sătmărene: „Ziditu-s-a această sfântă biserică-Catedrală, cu hramul <<Adormirea Maicii Domnului>>, între anii 1936-1939, ca cel dintâi lăcaș dumnezeiesc, ridicat pe seama credincioșilor ortodocși din orașul Satu Mare”^[106] (s. n.). Precizăm că anul 1936 a fost anul obținerii oficiale și înscrierii terenului în Cartea funciară, a demarării obținerii autorizațiilor de construcție și începerea procedurilor de licitație a proiectului arhitectural.

Tot în Hrisovul din anul 1954 se subliniază faptul că la efectuarea lucrărilor de construcție a bisericii, precum și la lucrările de finisare, au contribuit financiar credincioșii din toată țara, prin „milostenia Preafericitului Patriarh Iustinian, a Onoratului Departament al Cultelor, a Episcopiei Oradiei, Mitropolia Timișoarei, Mitropolia Olteniei, Mitropolia Iașului, Episcopiile Buzăului, Argeșului și Romanului”. Târnosirea s-a făcut „în vremea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, Episcop al Oradiei Valerian Zaharia, protopop Carol Pop, paroh Cornel Sava, preot Gh. Coman și Mihai Doboși”[107].

 

 

 

În timpul slujirii pr. prot. Cornel Sava (1952-1968) s-a realizat și mobilierul, a fost revitalizată activitatea corului bisericii, a fost amenajat parcul ce împrejmuia biserica, iar între anii 1956-1957 a fost construit gardul Catedralei, de către meșterul Satmari Iuliu, fiind realizat după planul celebrului artist sătmărean Aurel Popp.

În anul 1967, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la zidirea bisericii, s-au făcut și montat cele 3 uși principale, confecționate din fier forjat.

În timpul slujirii pr. protopop Ioan Țolescu (1968-1993), în Catedrală s-au efectuat numeroase lucrări și dotări interioare: „s-a înzestrat inventarul parohiei cu ornate, obiecte de cult, mobilier pentru Sfântul Altar, s-a realizat instalația de încălzire și s-a construit noua casă parohială” (cea veche fiind grav avariată după inundațiile din anul 1970, care au distrus o mare parte din oraș), prin generozitatea credincioșilor Catedralei, dar și din fonduri primite de la Episcopia Ortodoxă a Oradiei.

O altă realizare deosebită a fost turnarea unui clopot nou „de 200 de kg, donat de credinciosul invalid Vasile Zetea”[108], sfințit cu mare solemnitate de P.S. Episcop Dr. Vasile Coman, în 26.XII. 1972, a doua zi de Crăciun, biserica fiind și atunci „arhiplină, până și în balcoane”[109].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De asemenea, tot în timpul vrednicului de amintire pr. protopop Ioan Țolescu, în perioada 1984-1985, a fost restaurată pictura în tempera a bisericii, de către pictorul Vasile Pașcu din Focșani, fiind refăcut și iconostasul, inclusiv tâmpla și icoanele, lucrări realizate de Eremia Profeta și sculptorul Gh. Niculescu din Iaslovăț, Suceava, și M. Burghelea. Sfințirea s-a făcut la data de 26. XII.1985, tot a doua zi de Crăciun, de către Preasfințitul Episcop Vasile Coman

 

 

 

După deceniul opt al secolului XX, în perioada contemporană, dar, mai ales, după reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului (1990)[110], viața Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” și a Protopopiatului Ortodox Satu Mare, a cunoscut o deosebită efervescență și dezvoltare spirituală și culturală, în timpul pr. protopop de vrednică amintire, Alexandru Tincu (1993-2010). Părintele protopop Alexandru Tincu a fost implicat permanent în viața urbei sătmărene, fiind foarte apreciat și iubit de credincioșii din orașul și județul Satu Mare.

Catedrala a fost înfrumusețată prin diferite lucrări, inclusiv de restaurare a picturii interioare, pe parcursul celor 24 de ani de slujire a preotului Aurel Donca (1994 – 2018)[111]. În capitolul următor, consacrat preoților slujitori, sunt prezentate aspecte din activitatea celor doi preoți care împreună, au continuat „munca în ogorul Domnului”[112], păstorindu-și cu dăruire și devotament comunitatea ortodoxă.

Din anul 2000, cu sprijinul Primăriei Satu Mare, clădirea Catedralei este luminată și în exterior, printr-un sistem ce pune în valoare frumusețea arhitecturală a clădirii, monument de arhitectură ecleziastică[113], înscris pe „Lista națională a monumentelor istorice” – cod SM-II-m-B-05226, considerat încă de la zidire „o capodoperă arhitectonică din nord-vestul României”[114].

Pe parcursul celor 103 ani de la înființarea Parohiei Ortodoxe Române „Adormirea Maicii Domnului” și a 85 de ani din istoria Catedralei, comunitatea credincioșilor ortodocși a fost binecuvântată cu nu mai puțin de 15 preoți devotați misiunii duhovnicești, ce au slujit sau slujesc azi în Catedrală: pr. Meletie Răuțu (1920-1938), pr. Ioan Rușdea (1938-1940, 1944-1948), pr. Teodor Rusu (1940-1944), pr. Iosif Țint și Gheorghe Luca (1948-1952), pr. Corneliu Sava (1952-1968), pr. Ioan Țolescu (1968-1993), pr. Alexandru Tincu (1993-2010), pr. Aurel Donca (1994-2018), pr. dr. Cristian Boloș (din 2010 ), pr. Radu Șimonca (din 2018), pr. Octavian Mirișan (preot misionar din 2004) și pr. dr. Vasile Marcian Onea (îmbisericit din 2013). Activitatea celor 15 preoți, spirituală, catehetică, social-filantropică sau cultural-istorică este prezentată pe larg în capitolul următor.

Dintre vechii epitropi (prim-curatori) ai bisericii, îi amintim, cu recunoștință pe dl. Emil Tișcă, directorul Băncii Românești, sucursala Satu Mare, care a fost și cel mai mare donator pentru ctitorirea Catedralei, pe generalul Victor Popescu (ce a luptat în Primul și al Doilea Război Mondial), dl. Gheorghe Buzneanu, cel ce a coordonat lucrările de construcție a bisericii, iar după Dictatul de la Viena a salvat o parte din patrimoniul Catedralei.

Din data de 1 august 2010, preot paroh, numit prin concurs, este pr. dr. Cristian Boloș.

Părintele a reușit să câștige aprecierea, sufletele și iubirea sătmărenilor, construind o mare familie a credincioșilor ortodocși, familia Catedralei, aducând în sfânta biserică inclusiv mulți tineri și copii, cu toții participând în număr tot mai mare la Sfintele Liturghii, în duminici sărbători și la numeroase alte evenimente religioase sau cultural-istorice ce au fost sau sunt organizate în Catedrală. Aportul deosebit pe care l-a avut și îl are părintele dr. Cristian Boloș la dezvoltarea vieții Parohiei este prezentat în capitolele următoare. Dorim doar să precizăm faptul că părintele dr. Cristian Boloș este primul preot ortodox din județul Satu Mare  care  a  reușit  să  întocmească,  să  câștige  și  să  coordoneze  un  proiect

 

finanțat din fonduri europene, pentru lucrările atât de necesare de restaurare a Catedralei, o sumă deosebit de importantă ce nu se putea obține din alte surse de finanțare, la care, s-au adăugat și sume sponsorizate sau donate de generoșii credincioși ai Parohiei.

Începând cu anul 2018, i s-a alăturat preotul Radu Șimonca, un vrednic și destoinic părinte, ce s-a integrat în familia credincioșilor Catedralei, implicându-se în activitatea catehetică, în activitățile social-filantropice sau în organizarea pelerinajelor.

În ceea ce privește aria teritorială a Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” Satu Mare (numită și Parohia Satu Mare I), aceasta avea în arondare, până în anul 1948, străzile: „Engels, Karl Marx, Baia Mare, linia ferată, digul drept al Someșului, 25 octombrie, P-ța Libertății, până în Ștefan cel Mare, P-ța Păcii, Ceahlăului, cu toate străzile din acest cerc. Este partea cea mai veche a orașului, unde de fapt a fost și vechea cetate”[115].

Tot în acest teritoriu, pe „Bulevardul Republicii (azi B-dul Vasile Lucaciu – n.n.) se află Statuia ostașilor români și a Leului de la Șișești, dr. Vasile Lucaciu (fost preot și protopop) și mare luptător pentru unitatea românească, locuința unde și-a trăit ultimii ani și a decedat[116] (precizăm că aceste informații erau scrise în anul 1973 de preotul Ioan Țolescu, statuia dr. Vasile Lucaciu fiind mutată în anul 1992 în parcul central al orașului, acolo unde ea a fost ridicată inițial, în anul 1936).

În anul 1961, conform ordinului Sfintei Episcopii Ortodoxe de Oradea, cu nr. 3219/1960, au rămas contopite Parohiile Satu Mare I – Catedrala veche ortodoxă și Satu Mare II – Catedrala revenită (azi Catedrala greco-catolică „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”- n.n.) – sub denumirea de Parohia Centrală Satu Mare[117], cu o singură gestiune și un singur consiliu și un comitet parohial[118]. În același ordin al Episcopiei se arată că „administrația cimitirului parohial comun pentru toate parohiile se va face de către parohia centrală Satu Mare, iar repartizarea veniturilor din cimitir se vor face după apartenența de parohii a celor înmormântați în cimitir”.

 

 

 

În anul 1962, prin decizia Sfintei Episcopii Ortodoxe Române de Oradea, cu nr. 1520/12 iunie 1962, se „contopeau parohiile Satu Mare I și Satu Mare IV într-o singura parohie devenită Satu Mare I”, care avea 2 posturi bugetare de preoți[119].

Tot prin decizia Sfintei Episcopii cu nr. 1520/din 27 iunie1962, de arondare a parohiilor ortodoxe din orașul Satu Mare, Parohia Satu Mare I cuprindea un teritoriu vast din oraș, „teritoriul actualelor parohii Satu Mare I și Satu Mare IV fiind unite” (Parohia IV includea „teritoriul cuprins între râul Someș și Calea ferată, malul stâng al Someșului”), iar parohia Satu Mare I „forma un singur sector de activitate”.

De-a lungul existenței Catedralei, ctitorită cu multe jertfe și sacrificii, credincioșii ortodocși, alături de preoții slujitori de vrednică amintire, consiliile parohiale, epitropii, corul și asociațiile femeilor ortodoxe, donatorii și binefăcătorii și-au dovedit atașamentul și iubirea față de biserica lor, transformând-o într-unul din cele mai frumoase edificii ale orașului Satu Mare, un adevărat spațiu sacru, un lăcaș al credinței și artei bisericești, un simbol al demnității spirituale ortodoxe și a valorilor cultural-identitare românești[120]. De altfel, încă de la zidirea ei, Catedrala a fost considerată o emblemă a istoriei naționale în această zonă de graniță, dar și o adevărată bijuterie arhitecturală, despre care părintele protopop Ioan Țolescu afirma cu vădită și firească încântare: „Ca un astru luminos a răsărit această biserică catedrală în acest colț de țară, trecută prin mari frământări istorice și confesionale. S-a împlinit dorința asiduă a credincioșilor din anii trecutului milenar și transmisă acelora din anii 1920-1930[121].

 

Pr. dr. Cristian Boloș

Dr. Daniela Bălu

 

***

 

 

 

 

 

 

  

 

 

 

 

 

 

 

[1] Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 78.

[2] Octavian Ardelean, În serviciul patriei 1933-1937. Dare de seamă asupra realizărilor înfăptuite în județul Satu Mare, Satu Mare, 1938, p. 168.

[3] Daniela Bălu, Biserica românească din județul Satu Mare în anii Dictatului de la Viena. Tristețe și speranță, Ed. „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2010, p.198.

[4] Octavian Ardelean, op. cit., p. 168.

[5] „Transilvania noastră”, Anul II, Nr. 7, 16 ianuarie 1944, p. 3.

[6] Ștefan Mărcuș, Din trecutul Sătmarului, Baia Mare, Ed. Minerva, 1932, p. 26.

[7] Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 88.

[8] Vezi pe larg: Octavian Ardelean coord., În serviciul patriei 1933-1937. Dare de seamă asupra realizărilor înfăptuite în județul Satu Mare, Satu Mare, 1938.

[9] Octavian Ardelean, op. cit., p. 166.

[10] Ibidem, p. 170.

[11] Ibidem, p. 168.

[12] Ibidem, p. 180.

[13]Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, pr. Meletie Răuțu, Istoricul înființării Parohiei Ortodoxă-Română Creștină din Satu Mare, p. 1. În Arhiva Parohiei există mii de acte, dar un număr destul de mic din perioada anilor 1919–1950. În anul 1940, după instalarea autorităților horthyste, o mare parte a arhivei a fost distrusă. Vezi și Parohia Ortodoxă Română Satu Mare I, Protopopiatul Satu Mare (în continuare PORSM), pr. Ioan Țolescu, Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I, p. 4.

[14] Viorel Câmpean, Oameni și locuri din Sătmar, Ed. Citadela, Satu Mare, 2010, pp. 42-45.

[15] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, pr. Meletie Răuțu, Istoricul înființării Parohiei Ortodoxă-Română Creștină din Satu Mare, p. 1.

[16] Almanahul județului Satu Mare 1925, Satu Mare, 1925, p. 21.

[17] Dr. Sabin Manuilă, Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930, vol. II, București, 1938, p. 717.

[18] Daniela Bălu, Biserica românească din județul Satu Mare…, p. 255.

[19] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, pr. Meletie Răuțu, Istoricul Înființării…, 1931, p.1.

[20] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, Dosar Diverse acte oficiale, 1919 – 1931, Adresa cu nr. 117 a Așezămintelor Brâncovenești, din 28.II.1922.

[21] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, pr. Meletie Răuțu, Istoricul înființării Parohiei Ortodoxă-Română Creștină din Satu Mare, p. 3; PORSM, I. Țolescu, Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I, p. 4.

[22] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, dosar Acte parohiale, 1920-1937, pr. prot. Meletie Răuțu, Istoricul înființării Parohiei Ortodoxă-Română Creștină din Satu Mare, p.1.

[23] Arhiva Parohiei „Adormirea Maicii Domnului”, dosarul Actelor parohiale ortodoxe din Satu Mare pe anul 1922, file nenumerotate; PORSM, Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I, p. 4. Procesul verbal al Consiliului Parohial.

[24] Ibidem, p. 5. Vezi și Daniela Bălu, Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. 75 de ani de la construire, în „Eroii Neamului”, anul IV, nr.1 (10), martie, Satu Mare, 2012, p. 8.

[25] D. Bălu, op.cit., p. 8.

[26] PORSM, Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I, p. 5. Vezi și Pr. dr. Cristian Boloș, De ce Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare reprezintă o capodoperă arhitectonică din nord-vestul României”, în vol. În dialog cu tinerii, Ed. Citadela, Satu Mare, 2013, pp. 162-169.

[27] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, Proces verbal al Consiliului Parohial, din 25.X.1922.

[28] „Satu Mare”, An IV, nr. 87, 4 noiembrie, Satu Mare, 1923.

[29] Ibidem.

[30] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, Colecția de documente, 1920 – 1938.

[31] Arhiva Parohiei…, Procesul verbal nr. 22/30.XII.1924; PORSM, Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I , p. 9.

[32] Ibidem.

[33]Istoricul Protopopiatului Satu Mare, întocmit de protopopul Ioan Țolescu, 1973, p. 8.

[34] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, Meletie Răuțu, Istoricul înființării Parohiei Ortodoxă Română Creștină din Satu Mare, p. 1.

[35] Ibidem, p. 2.

[36] Ibidem, p. 3.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem, p.4.

[40] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, dosar Acte parohiale, 1920-1937.

[41] I. Țolescu, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Satu Mare, în Trepte vechi și noi în istoria Eparhiei Oradea. Mărturii – evocări, Oradea, 1980, p. 319.

[42] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, dosar Acte parohiale, 1920-1937.

[43] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, M. Răuțu, Istoricul înființării Parohiei Ortodoxă Română Creștină din Satu Mare, p.2.

[44] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, dosar Acte parohiale, 1920-1937, adresa cu nr. 16/1934, semnată de Meletie Răuțu.

[45] Ibidem.

[46] „Granița”, Anul I, nr. 27, Satu Mare, 13 mai 1934.

[47] „Gazeta Sătmarului”, Satu Mare, an II, nr. 36, 16 februarie 1936, p. 4; Ibidem, nr. 45, 1 octombrie 1936.

[48] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, dosar Acte 1936-1938, file nenumerotate.

[49] „Gazeta Sătmarului”, Anul II, nr. 36/15 februarie, Satu Mare, 1936, p. 4.

[50] „Gazeta”, Anul III, nr.355/23 martie, Satu Mare, 1937, p. 1.

[51] PORSM, Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I, p. 5.

[52] Octavian Ardelean, op.cit., p. 171.

[53] Pr. dr. Cristian Boloș, Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, Satu Mare, 2013. Pliant tipărit cu binecuvântarea Preasfințitul Dr. Justin Sigheteanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului.

[54] „Gazeta”, Anul III, nr. 529/27 octombrie, Satu Mare, 1937, pp. 5-6.

[55] Daniela Bălu, Episcopia Ortodoxă a Maramureșului, în vol. „Satu Mare. Studii și comunicări”, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2013, pp.113-126. Vezi pe larg Vasile Augustin, Pr. dr., Episcopia Maramureșului. Organizarea administrativă, Ed. Universității de Nord Baia Mare, Baia Mare, 2006.

[56] „Gazeta”, Anul III, nr.529/27 octombrie, Satu Mare, 1937, p. 5.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] „Gazeta”, Anul III, nr. 530/28 octombrie, Satu Mare, 1937, p. 3.

[61] Daniela Bălu, Vasile Lucaciu sau istoria sa în bronz, în „Eroii Neamului”, anul XIX, nr. 1 (30), martie, Satu Mare, 2017, pp. 21-27.

[62] Daniela Bălu, Biserica românească din județul Satu Mare în anii Dictatului de la Viena, Ed. „Vasile Goldiș” University Press Arad, Arad, 2010, p. 278.

[63] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, Registrul de activitate a șantierului pentru construcția bisericii, Procesul verbal de recepție/19 oct. 1939; Arhiva Protopopiatului Ortodox Satu Mare, Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I, p. 5.

[64] Muzeul Județean Satu Mare, Colecția de documente, Caiet testamentar Emil Tișcă, nr.inv. MO 30.147, f. 47–48. Vezi și C. Porumbăcean, Viorel Câmpean, Caiete liberale sătmărene – I – Emil Tișcă (1881-1965), Ed. Argonaut, Ed. Muzeului Sătmărean, Cluj-Napoca, Satu Mare, 2013.

[65] C. Porumbăceanu, Viorel Câmpean, Caiete liberale sătmărene, I, Emil Tișcă…, p.86.

[66] Muzeul Județean Satu Mare, Colecția de documente, Caiet testamentar Emil Tișcă, inv. 30.147 Mo., f. 47-48.

[67] Prot. Ioan Țolescu, op.cit., pp. 318-323. Cristian Boloș, Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Satu Mare, în Protopopiatul Satu Mare. Monografie–Album, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 2016, p.236.

[68] Daniela Bălu, Szőcs Péter Levente, Terdik Szilveszter, Arhitectura ecleziastică din Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2008, p. 103.

[69] D. Bălu, Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. 75 de ani de la construire…, p. 9.

[70] Cristian Boloș, Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Satu Mare, în Protopopiatul Satu Mare. Monografie–Album, p. 236.

[71] Prot. Ioan Țolescu, op. cit., p. 322.

[72] „Gazeta”, An III, Nr. 294, 10 ian. 1937, p. 3.

[73] PORSM, Istoricul …, p.9.

[74] Ibidem, p. 9.

[75] Ibidem.

[76] Imola Kiss, D. Bălu, Casa Domnului, casa omului. Valori patrimoniale multiculturale. Catalogul arhitecturii religioase din județul Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2000, p. 116.

[77] Daniela Bălu, Biserica românească din județul Satu Mare…, p. 266, cf. Arhivele Naționale ale României, Biroul Județean Satu Mare, fond Prefectura Satu Mare, dosar 55/1940, f. 30-31.

[78] „Conștiința română”, anul III, nr. 164, 30 iulie 1940, p. 5; Arhivele Naționale ale României, Direcția Județeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar nr. 462/1941, fila 82; Arhivele Naționale ale României (ANR), fond Președinția Consiliului de Miniștri (PCM), Dosar nr. 118/1941, „Raport asupra suferințelor Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului în urma arbitrajului de la Viena”, f. 69. Precizăm că raportul a fost întocmit chiar de consilierul Ioan Rușdea, fostul preot și protopop de Satu Mare.

[79] „Conștiința romȃnă”, anul III, nr. 164, 30 iulie 1940, p. 5.

[80] Ibidem.

[81] ANR, Fond PCM, Dosar nr. 118/1941, „Raport asupra suferințelor Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului în urma arbitrajului de la Viena”, f. 69. Vezi și D. Bălu, Biserica românească din județul Satu Mare…, p.245.

[82] Comisia Mixtă de Control avea rolul de a cerceta cazurile de abuz semnalate de autoritățile românești și maghiare, în perioada Dictatului de la Viena.

[83] În arhiva Ministerului de Externe al României se păstrează mii de documente în fondul Transilvania și fondul Ungaria.

[84] Arhiva MAE, fond Transilvania, vol. 160/1941, f. 201, 202.

[85] D. Bălu, Biserica românească din județul Satu Mare… p. 277.

[86] Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar nr. 462/1941, fila 81.

[87] Loc.cit., fila 82.

[88] Ibidem, fila 78.

[89] Ibidem, fila 82.

[90] Ibidem, fila 83.

[91] MAE, fond Transilvania, vol. 200/1941, f.177.

[92] D. Bălu, Biserica românească din județul Satu Mare…, p.277.

[93] Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar nr. 462/1941, fila 82.

[94] ANR, Fond PCM, Dosar nr. 118/1941, f. 72.

[95] Loc. cit., ff. 73-74, 93-94.

[96] Loc.cit., f.70.

[97] ANR, Fond PCM, Dosar nr. 118/1941, f. 69.

[98] Denumirea actuală este cea de epitrop sau prim-curator.

[99] Loc.cit., f. 70.

[100] Loc. cit, f. 72. Vezi și Arhiva M.A. E., fond Transilvania, vol. 198/1940-1944, f. 327-365.

[101] Loc. cit., f. 76.

[102]http://www.rumkirche.at/capela/2022; Gabriel Kohn, Peter Schubert, Românii de pe Ringstrasse: trasee de ieri prin Viena de azi, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2015.

[103] Pr. dr. Cristian Boloș. Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în Protopopiatul Satu Mare. Monografie-Album, p. 239.

[104] Pr. dr. Cristian Boloș, 75 de ani de la înălțarea Catedralei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare (1938-2013). Pliant, Satu Mare, 2013.

[105] Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I, p. 6.

[106] Document aflat în patrimoniul Catedralei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare.

[107] Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I, p. 6.

[108] Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Satu Mare I, p.6.

[109] Ibidem.

[110] Pr. dr. Cristian Boloș, Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în Protopopiatul Satu Mare. Monografie-Album, Ed. Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, 2016, Baia Mare, p. 237.

[111] Pr. dr. Cristian Boloș, loc.cit., p.238.

[112] Ibidem.

[113] Pr. dr. Cristian Boloș, 75 de ani de la înălțarea Catedralei Ortodoxe Adormirea Maicii Domnului din Satu Mare, în „Graiul Bisericii noastre”, nr. 4 (76), anul XXIV, Ed. Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, pp.42-44.

[114] Pr. dr. Cristian Boloș, De ce Catedrala ortodoxă Adormirea Maicii Domnului reprezintă o capodoperă arhitectonică din nord-vestul României, în vol. În dialog cu tinerii, partea a doua, Ed. Citadela, 2013, Satu Mare, pp. 162-169.

 

[115]I. Țolescu, Istoricul parohiei…, p. 7.

[116] Ibidem, p.2.

[117] Arhiva Parohiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, dosar Acte 1960 – 1962, file nenumerotate.

[118] Ibidem.

[119] Ibidem.

[120] Daniela Bălu, Cristian Boloș, Aniversarea a 85 de ani de la construirea primei biserici ortodoxe din orașul Satu Mare, în Eroii Neamului, Serie nouă, Anul XIV, Nr. 2 (51), Satu Mare, 2022, pp. 37- 42; D. Bălu, Cristian Boloș, Catedrala ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” – prima biserică ortodoxă construită în Satu Mare, după Marea Unire, în Satu Mare. Studii și comunicări, XXXIV/II, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2018, pp. 221-233.

[121] Ioan Țolescu, Trepte vechi și noi…, p. 323.